— Știu cât de suspect pare totul.
— Atunci spune-mi imediat ce se întâmplă!
— Îmi pare rău, dar nu pot acum.
Am închis telefonul.
După acea conversație, am luat hotărârea definitivă.
Duminica următoare, când Ioana a venit din nou la noi, m-am străduit să mă port cât mai firesc.
Am făcut cafea.
Am discutat cu ea despre serviciu.
M-am prefăcut că uitasem complet bănuielile din ultimele săptămâni.
Nu a trecut mult și s-a întâmplat exact ceea ce mă așteptam.
Ioana s-a aplecat spre Andrei și i-a șoptit ceva.
Băiatul a încuviințat.
Apoi au pornit împreună spre hol.
De data aceasta nu s-au îndreptat spre baie.
Au intrat în dormitorul meu.
După aproximativ un minut, ușa s-a închis aproape de tot.
Am mai așteptat puțin.
Apoi am mers după ei fără să fac zgomot.
Ușa nu era închisă complet.
Între marginea ei și tocul ușii rămăsese o crăpătură îngustă.
M-am apropiat și am privit prin deschizătură.
Am încremenit.
Andrei stătea în fața oglinzii mari.
Ioana se afla chiar în spatele lui.
În mâini ținea un obiect mic.
Pentru o clipă îngrozitoare, imaginația mea a creat cea mai cumplită posibilitate.
Apoi mi-am dat seama ce se întâmpla cu adevărat.
Sora mea ținea un papion mic, albastru.
Andrei purta una dintre cămășile festive vechi ale tatălui său.
Cămașa îi era atât de largă, încât aproape că atârna pe el.
Ioana îi îndrepta cu grijă gulerul și îl ajuta să-și lege corect papionul.
Pe pat se aflau câteva foi acoperite cu scrisul lui de copil.
Lângă ele era așezată o cutiuță mică, legată cu o panglică de cadou.
Andrei și-a privit atent chipul în oglindă.
— Mătușă Ioana, crezi că mama o să plângă?
Sora mea i-a zâmbit cu căldură.
— Cred că da.
În clipa aceea, genunchii aproape că mi s-au înmuiat.
Am deschis larg ușa.
Amândoi s-au întors speriați.
Andrei a rămas cu ochii mari.
— Mamă?!
Pe chipul Ioanei se citea stânjeneala.
Dar am observat și altceva.
Zâmbea.
— Poate îmi explicați, în sfârșit, ce se întâmplă aici? am întrebat.
Andrei s-a uitat la mătușa lui.
Ioana i-a făcut semn că poate vorbi.
Băiatul a luat de pe pat foile scrise de mână.
— Mamă… pregăteam o surpriză pentru tine.
— Ce fel de surpriză?
A înghițit cu greu.
— Pentru ziua ta.
M-am uitat la el, complet nedumerită.
Mai erau doar trei zile până la aniversarea mea.
Andrei a privit foile.
— Mătușa Ioana m-a ajutat să repet.
— Să repeți ce?
Mi-a întins prima pagină.
Sus, cu litere mari și tremurate, scria:
„Lucrurile pe care mama le face pentru mine atunci când crede că nu le observ”.
Mi s-a tăiat respirația.
Atunci Andrei mi-a povestit tot.
De aproape o lună, pregătea în secret un discurs pentru ziua mea.
Voia să-l citească la mica petrecere de familie pe care o organiza Ioana.
Îi era însă foarte rușine.
Când avea emoții puternice, îi venea greu să citească în fața altor oameni.
De aceea, mătușa lui se hotărâse să-l ajute să repete din timp.
Baia li se păruse singurul loc în care puteau vorbi fără ca eu să aud din greșeală.
Dădeau drumul la apă tocmai pentru ca zgomotul ei să-i acopere vocea.
Andrei se temea că, dacă îi recunosc glasul sau intonația prin ușă, voi înțelege prea devreme că pregăteau o surpriză.
Dar de ce își ferea mereu privirea după fiecare întâlnire?
Pentru că se temea să nu observ urmele lacrimilor.
În timpul repetițiilor, emoțiile deveneau uneori atât de puternice, încât începea să plângă.
M-am întors spre sora mea.
— Deci toate întâlnirile voastre secrete…
— Au fost pentru pregătirea zilei tale, a încheiat Ioana cu blândețe.
Între timp, Andrei deschisese cutiuța legată cu panglică.
Înăuntru se afla o brățară mică, argintie.
— Eu am cumpărat-o, mamă, a spus el cu mândrie. Am strâns banii pe care mi-i dădea bunicul când îl ajutam.
Apoi mi-a întins și celelalte pagini.
Am început să citesc.
Primele rânduri spuneau:
„Mama crede că nu văd câte face pentru mine. Dar eu observ tot.
O văd cum spune că nu îi este foame, doar ca să-mi dea mie ultima bucățică.
Știu că nu se culcă atunci când sunt bolnav.
Observ că mama continuă să zâmbească, deși uneori este foarte obosită”.
Nu am mai putut citi.
Ochii mi s-au umplut de lacrimi.
Andrei și-a ridicat imediat capul, speriat.
— Mamă, ești supărată pe mine?
L-am strâns tare la piept.
— Nu, dragul meu. Eu trebuie să vă cer iertare.
— De ce, mamă?
Fără să-i dau drumul, m-am uitat spre Ioana.
— Pentru că am lăsat frica să mă facă să cred lucruri care nu se întâmplau cu adevărat.
Trei zile mai târziu, Andrei stătea în fața tuturor rudelor noastre, purtând aceeași cămașă uriașă care îi aparținuse tatălui său.
La gât avea papionul albastru, legat puțin strâmb.
Când a început să-și citească discursul, mâinile îi tremurau vizibil.
Pe la jumătatea textului, vocea i s-a frânt.
Dar și-a adunat curajul și a continuat.
Când a rostit ultimele cuvinte, aproape nimeni de la masa festivă nu mai avea ochii uscați.
Iar în momentul în care Andrei mi-a prins cu grijă brățara la încheietură, am înțeles un adevăr pe care nu-l voi uita niciodată.
Uneori, pentru o mamă este suficient să vadă o ușă încuiată și să afle că există un secret pentru ca imaginația să-i înfățișeze imediat cele mai cumplite scenarii.
Dar, dincolo de acea ușă, băiatul meu nu ascundea nimic rău.
Învăța doar să pună în cuvinte iubirea uriașă pe care mi-o purta.
Și voia să mi-o spună într-un fel pe care să-l țin minte pentru totdeauna:
„Mamă, observ tot ceea ce faci pentru mine. Te iubesc foarte mult”.