Am recunoscut-o nu după chip.
Ci după mâini.
Subțiri, uscate, cu venele ieșite puternic în relief.
Așeza încet pe banda casei o pâine, un litru de lapte, o pungă de hrișcă, câteva spinări de pui, cea mai ieftină bucată de brânză și o tabletă mică de ciocolată.
La sfârșit, ciocolata a fost pusă deoparte.
Casiera i-a spus suma. Femeia și-a deschis portofelul, a numărat bancnotele de mai multe ori, apoi a rostit încet:
— Scoateți, vă rog, ciocolata.
Abia atunci s-a întors puțin spre mine.
Și am recunoscut-o.
Doina.
Prima soție a soțului meu.
Femeia despre care, timp de treizeci de ani, mi-am repetat aceeași frază comodă:
„Ce puteam să fac? Dragostea nu cere voie nimănui.”
Cu treizeci de ani în urmă aveam douăzeci și opt de ani.
Lucram într-un birou de proiectare, îmi vopseam buzele cu un ruj roșu aprins și eram absolut convinsă că viața adevărată abia începea pentru mine.
Mihai era cu nouă ani mai mare.
Nu era frumos în sensul acela de revistă. Avea un alt fel de farmec — era calm, sigur pe el și atent. Știa să asculte o femeie de parcă în încăpere nu mai exista nimeni în afară de ea.
Era căsătorit.
Și știam asta încă din prima zi.
Purta verighetă.
În portofel avea fotografia fiicei sale.
Iar pentru situația lui pregătise un întreg șir de explicații, care acum mi se par aproape ridicole:
— Între noi nu mai există nimic de mult.
— Am ajuns doar niște vecini.
— Doina nu mă înțelege deloc.
— Mai stau acasă numai pentru copil.
Astăzi îmi este rușine să-mi amintesc cât de ușor am crezut fiecare cuvânt.
Dar atunci eram convinsă că povestea noastră era una cu totul specială.
Nu vulgară.
Nu murdară.
Nu povestea aceea simplă despre o femeie care a luat soțul alteia.
Credeam doar că doi oameni se întâlniseră prea târziu.
În mintea mea, Doina nici măcar nu era o persoană adevărată.
Era un obstacol.
Un personaj din relatările lui.
Soția rece.
Mereu obosită.
Veșnic nemulțumită.
O femeie care se neglijase și care, după spusele lui, nu era în stare să înțeleagă sufletul sensibil al soțului ei, un suflet ce avea nevoie de căldură și apropiere.
Nu o văzusem niciodată.
Și totuși îi dădusem deja verdictul.
Era foarte convenabil.
Dacă soția era rea, însemna că eu nu distrugeam nicio familie.
Părea că salvez un om dintr-o viață nefericită.
După un an, Mihai a plecat la mine.
A fost un scandal uriaș, dar tot ce știam despre el aflasem numai din versiunea lui.
Doina plânsese și țipase.
Fiica se încuiase în cameră.
Mama lui îl sunase și îl blestemase.
Apoi Mihai venise la mine cu două genți de voiaj și cu chipul unui om care alesese, în sfârșit, propria viață.
Eu mă simțeam învingătoare.
Bineînțeles, nu am spus asta niciodată cu glas tare.
Dar în sufletul meu exact așa se petreceau lucrurile.
Mă alesese pe mine.
Așadar, eu eram mai bună.
După opt luni ne-am căsătorit.
Și nu voi minți: am fost cu adevărat fericiți.
Ne iubeam.
Mergeam împreună la mare.
Renovam locuința.
Ni s-a născut un băiat.
Mihai muncea, își întreținea familia, ridica o căsuță la țară, repara mașina și îmi cumpăra cizme noi când observa că cele vechi începuseră să lase apa să intre.
Relația lui cu fiica din prima căsătorie se răcea treptat.
La început mergea la ea în fiecare duminică.
Apoi o duminică da, una nu.
După aceea, vizitele au devenit tot mai rare.
Iar, după un timp, fata însăși a încetat să-i mai răspundă la telefon.
Eu spuneam:
— Are nevoie doar de timp.
În adâncul meu însă simțeam ușurare.
Duminicile ne aparțineau acum în întregime.
Acasă, Doina era aproape niciodată pomenită.
Iar când numele ei apărea, era doar în treacăt:
— Iar cere bani…
— Își întoarce fiica împotriva mea…
— Nu poate accepta că totul s-a schimbat…
Eu dădeam din cap, aprobând.
Îmi era mai ușor să cred că Doina era o fostă soție plină de venin.
Pentru că, dacă ea era rea și incapabilă să lase trecutul în urmă, atunci vina mea dispărea parcă de la sine…
…Au trecut treizeci de ani.
Mihai a murit în urmă cu doi ani.
Inima.
Totul s-a întâmplat repede, într-o dimineață, acasă.
Și acum mai așez uneori, fără să-mi dau seama, două cești pe masa din bucătărie. Apoi observ și o duc înapoi în dulap.
Fiul nostru a crescut demult și locuiește separat.
Am un apartament, o casă de vacanță, pensie și o mică slujbă pe lângă.
Nu trăiesc în lux, desigur.
Dar am o viață liniștită și așezată.
Viața pe care eu și Mihai o construiserăm în atâția ani.
În ziua aceea aveam nevoie doar de lapte.
Și, lângă casă, am văzut-o pe Doina.
Îmbătrânise mult.
Eram aproape de aceeași vârstă, însă ea părea vizibil mai bătrână decât mine.
Nu ridurile erau problema.
În ea se vedea o oboseală adunată de-a lungul anilor, o oboseală care i se așezase în umeri, în mers, în mâini și în privire.
A pus ciocolata deoparte, și-a luat sacoșa și s-a îndreptat spre ieșire.
Mi-am dorit să întorc capul.
Cu adevărat.
Să mă prefac că nu o recunosc.
Să ies repede din magazin.
Apoi să încerc să uit această întâlnire.
Dar Doina s-a uitat singură spre mine.
Și m-a recunoscut imediat.
— Bună ziua, Elena.
Am rămas fără cuvinte.
— Bună ziua…