Stăteam lângă ieșire.
Oamenii își strecurau cărucioarele pe lângă noi, nu departe un copil îi cerea mamei gumă de mestecat, iar lângă bancomat cineva vorbea nervos la telefon.
Eu priveam femeia a cărei viață o tăiasem cândva în două, printr-o singură alegere.
Și nu aveam nici cea mai mică idee ce se spune într-o asemenea situație.
— Cum o mai duceți?
Probabil că nu exista o întrebare mai nepotrivită.
Doina zâmbi abia perceptibil.
— Trăiesc.
Apoi mi-a spus că știa că Mihai murise.
Aflase de la fiica ei.
Fiica aceea mică ce, cu treizeci de ani în urmă, se încuiase în cameră în timp ce tatăl ei își strângea bagajele.
Am întrebat-o cum se descurcă acum.
Doina m-a privit atent.
— Chiar vreți să auziți?
N-am răspuns.
— După un accident a rămas cu dizabilități. De mult timp. Merge greu și nu poate lucra normal. Locuim împreună.
Nu știusem nimic.
Mihai nu-mi spusese.
Poate îmi povestise cândva, iar eu lăsasem informația să treacă pe lângă mine.
Sau poate nu întrebasem niciodată în așa fel încât să fiu pregătită să ascult cu adevărat răspunsul.
I-am propus să o duc acasă.
Nici astăzi nu înțeleg de ce.
Poate că voiam să înăbuș, printr-un gest oarecare, vinovăția care apăruse brusc.
Sau poate, pentru prima dată în toată povestea aceasta, îmi doream să fiu nu o învingătoare, ci pur și simplu un om.
La început a refuzat.
Apoi a acceptat.
Se vedea că era obosită.
În mașină am tăcut aproape tot drumul.
Din când în când o priveam cu coada ochiului.
Paltonul vechi, dar curat.
Sacoșa uzată așezată pe genunchi.
Părul prins cu grijă într-un coc.
Și mi-am amintit, fără să vreau, cuvintele lui Mihai de acum treizeci de ani:
— Nu mai e femeie. A rămas doar cu gospodăria, nemulțumirile și reproșurile.
Pentru prima dată mi-am pus întrebarea:
dacă nu încetase deloc să fie femeie?
Dacă doar dusese în spate un copil, o casă și un soț care, în mintea lui, trăia deja alături de altcineva?
Am oprit în fața blocului ei.
Era o clădire veche, obișnuită, cu cinci etaje.
Ușa de la intrare avea vopseaua scorojită.
Pe o bancă stăteau două femei în vârstă.
La ferestrele de la parter atârnau perdele viu colorate.
Și, nu știu de ce, am spus:
— M-am gândit de multe ori că ar fi trebuit să vorbesc cu dumneavoastră.
Doina nici măcar nu s-a întors spre mine.
— Când?
Nu am găsit un răspuns.
— Nu știu… Atunci.
Vocea ei rămase liniștită.
— Atunci nu voiați să vorbiți. Atunci voiați să câștigați.
Cuvintele au fost atât de exacte, încât nu am putut să le contest.
Doina deschisese deja portiera, dar a tras-o înapoi și s-a uitat la mine.
— Știți, v-am urât foarte mult timp.
Am dat din cap.
— Înțeleg.
— Nu, a spus ea. Nu înțelegeți.
Și-a strâns sacoșa cu ambele mâini.
— Atunci nu mi-ați luat doar soțul. Mi-ați luat o viață normală.
Fraza aceea mi-a tăiat respirația.
Am simțit imediat nevoia să mă apăr.
Să spun că un bărbat adult nu poate fi furat dacă nu dorește să plece.
Că decizia fusese a lui.
Că venise la mine de bunăvoie.
Că, dacă acasă ar fi fost bine, nu și-ar fi părăsit niciodată familia.
Cunoșteam toate aceste argumente pe de rost.
Timp de treizeci de ani fuseseră armura mea.
Dar lângă mine stătea femeia care, cu un sfert de oră înainte, renunțase la o tabletă de ciocolată pentru că nu-i ajunseseră banii.
Și, dintr-odată, toate explicațiile mele inteligente au început să pară jalnice.
Doina vorbea încet.
Nu țipa.
Nu mă acuza isteric.
Tocmai de aceea, fiecare cuvânt al ei apăsa și mai greu.
Mi-a povestit că, în perioada aceea, avusese grijă de mama lui Mihai, care suferise un accident vascular.
Își ducea mereu fiica la medici.
Lucra în două schimburi.
Iar soțul venea acasă îngrijit, arătos, cu mirosul parfumului meu prins în cămașă.
Cu toate acestea, de la ea se aștepta să fie în continuare veselă, interesantă, ușoară și înțelegătoare.
Când Mihai a plecat, Doina avea doar treizeci de ani.
Nu era o bătrână.
Nu era o scorpie cicălitoare.
Nu era o femeie care „încetase să aibă grijă de ea”.
Era doar o mamă de treizeci de ani, cu un copil, un credit și o soacră bolnavă.
Iar pe mama lui, Mihai o lăsase practic tot în grija Doinei încă vreo șase luni, în timp ce noi ne clădeam noua noastră viață fericită.
Am șoptit:
— Nu am știut…
Doina și-a întors brusc capul spre mine.
— Dar ați vrut să știți?
Am tăcut.
Pentru că răspunsul era limpede.
Nu.
Nu vrusesem.
Aveam nevoie de o poveste convenabilă, în care dragostea adevărată învingea împrejurările.
În care eu nu trădasem pe nimeni.
În care prima soție era singura vinovată pentru destrămarea căsniciei.
În care un bărbat nu fugise de probleme și responsabilități, ci se îndreptase spre fericirea adevărată.
Doina a coborât din mașină.
Nu știu de ce am ieșit și eu.
— Doina… iertați-mă.
M-a privit cu oboseală.
— Nu.
— De ce?
— Pentru că iertarea aceasta vă trebuie acum dumneavoastră. Mie nu-mi mai poate oferi nimic.
Stăteam în fața ei cu cheile mașinii în mână și mă simțeam ca o elevă prinsă asupra unei minciuni.
Ea a continuat, mai încet:
— Am trăit cum am putut. Mi-am crescut fiica. Am avut grijă de mama lui până a murit. Vă imaginați? Până în ultima zi m-a numit nora ei.