Elena i-a întins cheile fără să pună nicio întrebare. Pur și simplu i-a așezat legătura în palmă Dariei, i-a închis degetele peste ea și i-a spus:
— Locuiți aici cât veți avea nevoie.
Se întâmpla la o săptămână după nuntă.
Apartamentul era mic, dar cald și primitor. Două ferestre dădeau spre curte, iar parchetul vechi scârțâia într-un singur loc, chiar lângă prag. Daria a prins perdelele proaspăt spălate, în timp ce Mihai a adus din mașină ultimele cutii.
— Ești sigură că Elena nu se va răzgândi? — întrebă Mihai, așezând cărțile pe raft.
— Ea ne-a propus singură. Acum locuiește la Cătălin și îi este mai ușor acolo. A spus să folosim apartamentul până când vom reuși să ne punem bine pe picioare.
— Sora ta este un om rar.
— Știu, zâmbi Daria. — Tocmai de aceea vom avea grijă de fiecare colțișor.
Prima lună a trecut lin. Se culcau târziu, luau micul dejun fără grabă și învățau, pas cu pas, cum să trăiască împreună. Uneori Mihai uita lumina aprinsă pe hol, iar Daria lăsa prosopul ud pe spătarul scaunului. Erau nimicuri, dar din asemenea nimicuri se clădea încet viața lor de zi cu zi.
Nina a sunat în a treia săptămână. Vocea ei era dulce și mângâietoare — exact așa devenea de fiecare dată când își dorea ceva.
— Mihăiță, ați putea veni sâmbătă? Bem un ceai și mai stăm de vorbă. Aproape că nu te mai văd.
— Sigur, mamă. Venim, răspunse el fără să stea pe gânduri.
Daria nu s-a opus. În perioada aceea încerca să nu se certe cu nimeni. Își dorea să fie plăcută, voia ca lucrurile să se așeze liniștit și fără tensiuni. Credea sincer că, dacă va rămâne deschisă și amabilă, noua ei familie o va primi în cele din urmă.
Prima vizită s-a desfășurat fără incidente. Soacra pregătise masa, pusese ceștile și tăiase lămâia în felii foarte subțiri. Au vorbit despre vreme, despre reparații și despre vecini. Daria asculta cu atenție, dădea din cap și intervenea din când în când cu câte o observație politicoasă.
— Ce noră minunată am, spuse Nina când îi conduse până la ușă. Să mai veniți pe la noi.
Daria i-a zâmbit. Un zâmbet sincer.
La a patra vizită, tonul a început să se schimbe. La început atât de puțin, încât aproape că nu puteai observa. Era asemenea unei crăpături fine pe un perete, pe care o vezi abia după ce s-a întins mult mai departe.
— Daria, poate nu știi, dar Mihai este obișnuit ca o cămașă să fie călcată începând cu mâneca stângă. Eu așa am făcut mereu.
— Bine, o să țin minte, răspunse Daria.
La următoarea întâlnire, Nina i-a primit cu un carnețel în mână. În timp ce ceilalți vorbeau, ea nota ceva pe pagini, apoi închidea caietul și îl ascundea în sertarul mesei. Daria a observat, dar nu a comentat.
— Îi gătești supă? întrebă Nina în timp ce îi turna ceai.
— Da. Și nu numai supă.
— Un bărbat trebuie să aibă zilnic mâncare caldă. Altfel nu mai este bărbat, ci doar o umbră a ceea ce ar trebui să fie.
— În privința mesei nu avem nicio problemă, doamnă Nina.
— Nu mă îndoiesc, zâmbi soacra. Doar îți amintesc.
În asemenea momente, Mihai tăcea. Nu pentru că ar fi fost de acord cu mama lui, ci pentru că nu sesiza ce se ascundea în spatele cuvintelor. Pentru el, erau doar discuții obișnuite la masa familiei. Daria nu i-a explicat nimic. Cel puțin deocamdată.
La a șasea vizită, Nina și-a chemat sora. Tamara a venit din cartierul învecinat, s-a instalat în fotoliul de lângă fereastră și a început să o cerceteze pe Daria cu privirea cuiva care evaluează un obiect pus la vânzare.
— Aceasta este Daria? întrebă ea, fără să se uite direct la tânără.
— Ea este, răspunse Nina.
— Ce slabă e… Se descurcă măcar?
— Deocamdată se descurcă. Tocmai deocamdată.
Daria stătea cu spatele drept și le privea pe amândouă. Înăuntrul ei începea să se întărească ceva, dar a hotărât să le mai ofere o singură șansă. Ultima.
— Doamnă Nina, spuse ea calm, dacă aveți întrebări pentru mine, mi le puteți pune direct. Sunt aici, lângă dumneavoastră.
— Doamne, cât de sensibilă ești, ridică Tamara din sprâncene. Nina, nora ta are personalitate.
— Nu-i nimic, ne descurcăm noi, răspunse Nina, afișând din nou același zâmbet.
În mașină, Daria nu a scos niciun cuvânt până acasă. Mihai s-a uitat de trei ori spre ea, dar nu a îndrăznit să o întrebe ce avea. Știa foarte bine că, atunci când Daria tăcea în felul acela, în mintea ei se petrecea ceva important.
— Ai observat cum a vorbit despre mine la persoana a treia? întrebă Daria abia după ce au intrat în apartament.
— Cine? Mătușa Tamara? Așa vorbește ea mereu. Nu pune la inimă.
— Mihai, m-a discutat ca și cum aș fi fost o piesă de mobilier. Iar mama ta a încurajat-o.
— Daria, sunt oameni de modă veche. Așa s-au obișnuit să vorbească.
— Obișnuința nu scuză orice, spuse ea în timp ce își atârna haina în cuier. Dar mai aștept. Poate chiar am înțeles eu greșit.
A mai așteptat două săptămâni.
A șaptea vizită avea să fie și ultima.
Nina îi întâmpină îmbrăcată elegant. Pe masă nu se afla doar ceai: erau prăjituri, mezeluri feliate și șervețele prinse cu inele decorative. Tamara ocupa, ca de obicei, fotoliul de lângă fereastră. Lângă ea stătea Ioana, fiica mai mică a Ninei și sora lui Mihai.