Am șaizeci și patru de ani și de multă vreme locuiesc singură într-un apartament mare, cu trei camere. Copiii mei au crescut, și-au întemeiat propriile familii și s-au mutat în orașe diferite. Soțul pe care l-am iubit a murit în urmă cu zece ani.
La început m-am străduit să folosesc toate camerele și să păstrez în fiecare dintre ele aceeași atmosferă îngrijită. Cu timpul, însă, mi-am dat seama că un asemenea spațiu era prea mult pentru o singură femeie. Curățenia îmi consuma tot mai multă energie, iar cheltuielile de întreținere deveneau, de la an la an, mai apăsătoare.
Orice venit în plus este binevenit la pensie, așa că într-o zi am hotărât să dau în chirie camera liberă.
O vreme a locuit la mine o femeie minunată, pe nume Doina, cam de aceeași vârstă cu mine. Ne-am înțeles din prima, trăiam liniștit una lângă cealaltă, nu ne amestecam în viețile personale și respectam cu strictețe înțelegerile dintre noi. Cu câteva luni în urmă, Doina s-a îmbolnăvit grav. Avea nevoie de îngrijire permanentă și de supraveghere, astfel că fiul și fiica ei au dus-o la ei, într-un alt oraș.
Apartamentul a devenit din nou neobișnuit de tăcut. Atunci am publicat un nou anunț pentru închirierea camerei.
Multă vreme nu am găsit pe nimeni potrivit. Înțelegeam și de ce: nu oricine își dorește să închirieze o cameră în casa unei femei în vârstă și singure. Studenții se tem de observații nesfârșite și de verificări, iar cuplurile tinere preferă, de regulă, să locuiască separat. Cei care mă sunau lăsau uneori o impresie atât de dubioasă, încât încheiam conversația după numai câteva minute.
La aproximativ o lună de la publicarea anunțului, telefonul a sunat din nou. De data aceasta era un bărbat. S-a prezentat drept Mircea, mi-a spus că avea șaizeci și unu de ani și că dorea să închirieze camera pentru o perioadă îndelungată.
Recunosc că propunerea m-a făcut să ezit. Să primești în propria locuință un bărbat adult, complet necunoscut, nu este tocmai cea mai lipsită de riscuri decizie. Totuși, după ce m-am gândit puțin, am hotărât să nu refuz imediat. La urma urmei, apartamentul era al meu, iar regulile le stabileam eu. Putea să vină să vadă camera, să-mi asculte condițiile, iar apoi urma să decid. Dacă nu-mi plăcea omul, îi spuneam pur și simplu nu.
În aceeași seară, Mircea a apărut la ușa mea. Nu avea nimic neobișnuit în înfățișare: păr cărunt, haine curate și îngrijite, gesturi liniștite și o voce joasă. A privit cu atenție camera, apoi a dat mulțumit din cap.
— Vă avertizez de la început: în casa mea există reguli clare, am spus eu, rămânând în pragul holului. Fără gălăgie, musafiri neanunțați sau mese cu alcool. După ce mâncați, bucătăria și vasele trebuie lăsate curate. Dacă aceste condiții nu vă convin sau începeți să le încălcați, chiria se încheie imediat. Nu vom purta negocieri interminabile.
Mircea a fost de acord cu tot ce i-am spus. A încuviințat de câteva ori, mi-a dat banii pentru prima lună și a primit un set de chei.
La început, traiul nostru împreună a fost aproape perfect. În primele două săptămâni abia dacă ne-am întâlnit. Noul chiriaș era tăcut și discret. Dimineața pleca să-și rezolve treburile, se întorcea spre seară, își fierbea apă pentru ceai și se retrăgea în camera lui. Pentru mine, acest aranjament era ideal. Fiecare își vedea de viața lui și nu-i crea celuilalt niciun inconvenient.
Cu timpul, am început totuși să schimbăm câteva vorbe. Într-o zi liberă ne-am întâlnit în bucătărie. Tocmai scoteam din cuptor o plăcintă de mere făcută în casă, iar Mircea intrase să bea apă. Am început să vorbim despre lucruri obișnuite și, din politețe, i-am oferit să guste din prăjitură. A acceptat cu plăcere. Până la urmă ne-am așezat amândoi la masă și am băut ceai.
Atunci am aflat pentru prima dată câte ceva despre viața lui dificilă. Mi-a povestit că, ani întregi, trăise cu o femeie alături de care formase un cuplu, fără să fie căsătoriți oficial. Nu avea o locuință a lui. Potrivit spuselor sale, toți banii câștigați se duceau pe cheltuielile comune și pe gospodărie. Iar nu cu mult timp în urmă, partenera lui îl dăduse pur și simplu afară din apartament.
Copiii lui din prima căsătorie erau de mult independenți, locuiau departe și abia dacă găseau timp să vorbească cu tatăl lor. În concluzie, bărbatul nu mai avea unde să stea.
Povestea cu atâta tristețe, încât nu am putut să nu simt milă pentru el.
După aceea, am început să petrecem din când în când serile la o ceașcă de ceai. Pentru mine, Mircea era doar un vecin plăcut, căruia viața nu-i fusese prea favorabilă. Puteam discuta cu el, ne aminteam întâmplări din trecut și, pentru scurt timp, singurătatea mea devenea mai ușor de suportat.
La aproximativ o lună și jumătate după mutarea lui s-a întâmplat însă ceva ce nu prevăzusem deloc.
În ziua aceea m-a cuprins brusc o tristețe adâncă. Mă gândeam la tinerețe, la soțul meu mort și la anii fericiți care rămăseseră în urmă. Eram într-o stare sufletească apăsătoare. Mircea a adus o sticlă de vin bun și mi-a propus să stăm puțin împreună în bucătărie. Am vorbit despre trecut, ne-am povestit întâmplări și ne-am amintit de vremurile în care eram tineri.