— Răducu, nici nu-ți poți imagina cât de rău îmi este! — vocea din telefon era atât de puternică, încât probabil s-ar fi auzit și prin două uși închise. — Sunt singură aici, complet singură! Vecinii de deasupra m-au inundat, tapetul se desprinde deja de pe pereți. Mă doare inima, îmi crește tensiunea, iar lângă mine nu există nici măcar cineva care să-mi aducă un pahar cu apă!
Elena zăcea nemișcată în pat și privea tavanul. Căldura lui august nu se domolise nici în timpul nopții. Fereastra era întredeschisă, însă în dormitor rămăsese un aer cald și apăsător, asemenea celui de dinaintea unei furtuni puternice. Pe ecranul telefonului strălucea ora 03:14.
Radu era convins că soția lui dormea. Își luase telefonul cu mare grijă, se ridicase încet, fără să facă patul să scârțâie, apoi ieșise pe coridor și închisese ușa fără zgomot. Se mișca aproape ca un profesionist. Numai că Elena se trezise încă de la vibrația telefonului, înainte ca el să apuce să răspundă.
Femeia se ridică din pat.
Se apropie de ușă.
Își sprijini umărul de tocul ei și începu să asculte.
Elena o cunoștea pe Mariana Popa de patru ani — exact de când era căsătorită cu Radu. În tot acest timp, soacra nu venise niciodată fără un motiv de nemulțumire, nu sunase fără o nouă rugăminte și nu oferise vreun cadou fără să-i amintească apoi, la fiecare ocazie potrivită, cât de generoasă fusese.
Mariana știa să sufere atât de convingător, încât o persoană care nu o cunoștea s-ar fi emoționat după primele două fraze.
Elena își formase de mult imunitatea.
— Mamă, nu te mai agita, liniștește-te, te rog — șoptea Radu dincolo de ușă.
Avea treizeci și trei de ani, dar vorbea ca un elev prins cu o notă proastă în catalog.
— Sunt aici, mă auzi? O să rezolvăm totul.
— Cum să rezolvăm?! — după glas, Mariana plângea deja. Sau cel puțin imita foarte bine plânsul. — Eu mor aici, iar tu îți vezi liniștit de viața ta! Nu mă bag, nu-ți cer nimic, tac mereu. Dar un om are o singură mamă! Înțelegi, Răducu? Ai o singură mamă!
Elena închise ochii.
Una singură.
Bineînțeles.
O femeie „complet singură”, care își suna fiul de trei ori pe săptămână și îi povestea cel puțin o oră despre boli, necazuri și oameni răi.
Aceeași femeie „singură” care venise fără să anunțe la aniversarea căsătoriei lor și rămăsese zece zile. În tot acest timp, mutase toate lucrurile Elenei din baie, pentru că hotărâse că „așa este mult mai practic”.
Singură și nefericită fără sfârșit.
— Ascultă, poate vin în weekend? — propuse Radu.
— În weekend?! — glasul soacrei se umplu imediat de reproș. — Chiar nu mă înțelegi deloc! Problema trebuie rezolvată acum, Răducu. Imediat! Nu mai pot locui în groapa asta. Am nevoie de un apartament aproape de voi. Așa voi putea să-mi văd fiul și nu voi mai rămâne singură…
— Mamă, dar un apartament înseamnă foarte mulți bani…
— Ce bani?! Acum îți prețuiești mama în bani?
Elena se îndepărtă încet de ușă și se întoarse în dormitor.
Se întinse din nou și privi tavanul, pe care se mișcau umbrele frunzelor de afară. Felinarul din fața blocului lumina direct fereastra, iar crengile se legănau în lumina lui gălbuie.
Discuția mai continuă aproape douăzeci de minute.
Mariana era într-o formă excelentă. Apucase să se plângă de inimă, tensiune, vecini, singurătate și de viața care trecea fără să-i aducă nimic bun. Nu uitase să adauge că fiul ei încetase cu totul să se gândească la propria mamă.
Apoi urmă o pauză lungă.
Când vorbi din nou, vocea soacrei devenise mai joasă și mult mai concretă.
— Răducu, doar aveți bani în contul comun. Știu că ați pus deoparte. Ce se întâmplă dacă îi scoți mâine și îți ajuți mama să cumpere măcar o garsonieră? Nu am nevoie de ceva mare. Iar apartamentul meu actual nu-l vând deocamdată. Cine știe ce se poate întâmpla. Mai bine îl păstrez.
Radu tăcu.
— Fiule?
— Mamă, dar asta…
— Ce anume? Faptul că mama ta ți-a cerut ajutorul? Acum rugămintea mamei tale a devenit o problemă?
— Nu, sigur că nu, mamă…
Elena închise iar ochii.
„Mamă”.
De îndată ce îl auzi rostind acel cuvânt, înțelese cum avea să se termine totul.
Radu avea să accepte.
Nu știuse niciodată să-i spună nu mamei sale. În cei patru ani de căsnicie, Elena observase foarte bine această slăbiciune. Soțul putea protesta, ofta, se putea preface că analizează situația și putea amâna răspunsul, însă, în cele din urmă, făcea întotdeauna ce voia Mariana.
Pentru că, altfel, mama începea să plângă.
Iar lacrimile mamei erau pentru Radu asemenea sfârșitului lumii.
— Bine, mamă. Bine. Mâine găsesc eu o soluție.
— Dar Elenei să nu-i spui încă nimic. Oricum nu va înțelege. Îți cunoști soția.
— Da, știu…
— Așa, băiat cuminte. Noapte bună, dragul mamei.
După ce încheie convorbirea, Radu mai rămase câteva clipe pe coridor.
Apoi se întoarse în liniște în dormitor, se întinse și continuă să privească înainte, fără să se miște.
Elena rămase și ea nemișcată.
Afară era aproape liniște. Doar un greiere se auzea departe, repetând aceeași frază sonoră.
August sufocant.
Aer greu și nemișcat.
Nicio adiere.