— Elena, va trebui să încheiem colaborarea.
Gheorghe a rostit cuvintele pe acel ton blând, aproape părintesc, pe care îl folosea de fiecare dată când se pregătea să facă o nouă nedreptate.
Stătea comod în fotoliul masiv din birou, cu degetele împreunate peste abdomen.
— Am ajuns la concluzia că firma are nevoie de o perspectivă proaspătă. De oameni noi, de energie nouă. Înțelegi, nu-i așa?
Îi priveam în tăcere chipul îngrijit și cravata scumpă, pe care chiar eu îl ajutasem să o aleagă înaintea petrecerii de anul trecut.
Dacă înțelegeam? Mai mult decât și-ar fi dorit. Investitorii începuseră să vorbească despre un control independent, iar el trebuia să îndepărteze urgent singura persoană care cunoștea adevărata situație financiară. Adică pe mine.
— Sigur că înțeleg, am răspuns calm. Când spui „oameni noi”, te referi la Cătălina de la recepție? Cea care nu face diferența între debit și credit, dar are douăzeci și doi de ani și râde la fiecare glumă de-a ta?
Chipul lui s-a înăsprit.
— Vârsta nu are nicio legătură, Elena. Metodele tale sunt pur și simplu depășite. De prea mult timp stăm pe loc, iar compania are nevoie de un salt adevărat.
„Saltul” devenise cuvântul lui preferat în ultimele șase luni. Eu pusesem bazele firmei împreună cu el, aproape de la zero, pe vremea când lucram într-un spațiu îngust, cu pereți scorojiți și mobilier împrumutat.
Acum biroul strălucea de sticlă, lemn lustruit și obiecte scumpe. Iar eu, se pare, nu mai eram potrivită pentru decorul lui nou.
— Bine, am spus și m-am ridicat încet, deși înăuntrul meu totul îngheța. Când trebuie să-mi eliberez biroul?
Calmul meu l-a luat prin surprindere. Probabil se aștepta la lacrimi, rugăminți sau un scandal zgomotos — la orice i-ar fi permis să se simtă un învingător nobil.
— Poți să termini chiar astăzi. Nu trebuie să te grăbești. Resursele umane vor pregăti documentele. Vei primi compensațiile cuvenite, totul se va face conform procedurii.
Am încuviințat din cap și m-am îndreptat spre ușă. Cu mâna deja pe clanță, m-am întors.
— Știi, Gheorghe, într-un singur lucru ai dreptate. Firma are nevoie de un salt. Cred că pot să-l organizez eu.
Nu a priceput aluzia. Mi-a răspuns doar cu un zâmbet superior.
În spațiul comun, unde lucrau aproximativ cincisprezece oameni, plutea o tensiune apăsătoare. Vestea concedierii mele ajunsese deja la toată lumea.
Colegele își plecau privirile, jenate. Când am ajuns la biroul meu, am observat o cutie de carton pregătită lângă scaun.
Cât de repede se organizaseră.
Fără să spun nimic, am început să-mi strâng lucrurile personale: fotografiile copiilor, cana mea preferată și câteva reviste de specialitate.
La fundul cutiei am așezat cu grijă un mic buchet de lăcrămioare, pe care fiul meu mi-l dăruise cu o zi înainte, fără niciun motiv anume.
Apoi am scos din geantă lucrurile pregătite din timp. Aveam douăsprezece trandafiri roșii — câte unul pentru fiecare coleg care lucrase alături de mine în toți acești ani — și un dosar negru, gros, prins cu șnururi.
Am traversat încet biroul, lăsând câte un trandafir pe fiecare masă.
Fiecăruia i-am spus câteva cuvinte simple și sincere de mulțumire. Unii m-au îmbrățișat, alții nu și-au putut stăpâni lacrimile. Aveam impresia că nu-mi luam rămas-bun de la niște colegi, ci de la oameni apropiați.
Când m-am întors la locul meu, în mâini îmi mai rămăsese doar dosarul. L-am ridicat și am pornit din nou spre cabinetul lui Gheorghe, trecând pe lângă angajații care mă priveau fără să înțeleagă ce urma.
Ușa era întredeschisă. Directorul vorbea la telefon și râdea cu poftă.
— Da, echipa veche se retrage treptat… Bineînțeles, e timpul să mergem înainte…
Nu am bătut. Am intrat, m-am apropiat de birou și am așezat dosarul negru peste documentele lui.
S-a uitat nedumerit la mine și a acoperit receptorul cu palma.
— Ce mai e și asta?
— Cadoul meu de rămas-bun, Gheorghe. Am decis să renunț la flori. În dosar sunt descrise, cu toate detaliile, „salturile” tale din ultimii doi ani.
Cifre, date, conturi bancare — nu lipsește nimic. Îți recomand să le studiezi când ai timp. Mai ales capitolul despre folosirea „metodelor flexibile” pentru scoaterea banilor din companie.
M-am întors și am plecat. Chiar și fără să-l privesc, am simțit cum ochii lui se fixează mai întâi pe dosar, apoi pe spatele meu.
Gheorghe a rostit în grabă câteva cuvinte către interlocutor și a închis apelul. Eu nu m-am oprit.
Am traversat tot biroul cu cutia goală în brațe. De data aceasta, fiecare angajat mă urmărea cu privirea.
În ochii lor se amestecau neliniștea și o admirație pe care nu îndrăzneau încă să o arate. Pe toate mesele se aflau trandafirii roșii dăruiți de mine. De la distanță, încăperea semăna cu un câmp de maci după încheierea unei bătălii.
Aproape de ieșire m-a ajuns din urmă Sergiu, șeful departamentului tehnic. Gheorghe îl privise întotdeauna nu ca pe un om, ci ca pe o unealtă folositoare.