Cu un an înainte, directorul încercase să-l oblige pe Sergiu să plătească o penalizare uriașă pentru o defecțiune a sistemului, deși problema fusese provocată chiar de el. Atunci găsisem dovezile și nu-i permisesem să transforme un angajat nevinovat în țap ispășitor. Sergiu nu uitase.
— Doamna Elena, a spus el încet, dacă veți avea nevoie de ajutor… de informații, de copii de rezervă din cloud sau de orice altceva… știți unde mă găsiți.
I-am răspuns printr-un gest recunoscător. Era primul om care îndrăznea să se opună deschis.
Acasă mă așteptau soțul meu și fiul nostru, student la Facultatea de Drept. Când m-au văzut cu cutia în brațe, au înțeles imediat ce se întâmplase.
— Ei bine? A funcționat? m-a întrebat soțul meu, luându-mi lucrurile.
— Primul pas a fost făcut, am spus în timp ce-mi scoteam pantofii. Acum nu ne rămâne decât să așteptăm.
Fiul meu m-a strâns puternic în brațe.
— Mamă, ești extraordinară. Am verificat din nou tot dosarul pe care l-ai adunat. Nu există nimic de care să se poată agăța. Fiecare document va rezista unui control.
El mă ajutase să pun în ordine dovezile legate de contabilitatea dublă și de transferurile ascunse, pe care le strânsesem pe nesimțite vreme de un an.
Toată seara am așteptat să sune telefonul, dar liniștea nu s-a rupt. Îl vedeam cu ochii minții pe Gheorghe în biroul lui: întorcând pagină după pagină, în timp ce chipul îngrijit i se colora tot mai mult într-un cenușiu bolnăvicios.
La unsprezece noaptea, telefonul a sunat. Am activat imediat difuzorul.
— Elena? Din vocea lui nu mai rămăsese nimic din blândețea prefăcută de mai devreme. Se auzea doar panica, cu greu ținută sub control. Am citit materialele tale… E o glumă? Sau încerci să mă șantajezi?
— De ce folosești cuvinte atât de urâte, Gheorghe? am întrebat liniștit. Nu este niciun șantaj. Doar un audit și un cadou de rămas-bun.
— Îți dai seama că te pot distruge? Te acuz de calomnie și de însușirea ilegală a documentelor!
— Îți dai seama că originalele nu mai sunt la mine? Dacă mie sau cuiva din familia mea i se întâmplă ceva, întregul dosar va ajunge automat la mai multe persoane interesate. De exemplu, la ANAF.
Și, desigur, la cei mai importanți investitori ai tăi.
La celălalt capăt al firului s-a auzit respirația lui grea și neregulată.
— Ce vrei de fapt, Elena? Bani? Vrei să-ți redau funcția?
— Vreau dreptate, Gheorghe. Vei înapoia companiei fiecare leu pe care l-ai luat. Apoi vei pleca de bunăvoie. Fără scandal și fără spectacol.
— Ai înnebunit de tot! a țipat el. Firma asta este a mea!
— Cândva a fost firma NOASTRĂ, am răspuns apăsat. Până când ai hotărât că umplerea propriului buzunar este mai importantă decât orice altceva. Ai timp până dimineață.
La ora nouă vreau să primesc confirmarea demisiei tale. Dacă nu se întâmplă, dosarul va ajunge acolo unde trebuie. Noapte bună.
Am închis apelul înainte să-i mai aud înjurăturile înăbușite.
Dimineața nu a sosit nicio veste despre demisie. La 9:15 însă, am primit un e-mail de la Gheorghe.
Anunța o ședință urgentă cu întregul colectiv, programată pentru ora zece. Pentru mine lăsase o notă scurtă: „Vino. Să vedem cine câștigă”.
Gheorghe hotărâse să riște totul.
— Și ce ai de gând să faci acum? m-a întrebat soțul meu.
— Bineînțeles că mă duc. Nu poți lipsi de la premiera filmului pe care l-ai regizat chiar tu.
Mi-am ales cel mai bun costum și am intrat în birou cu cinci minute înainte de zece. Toți angajații se aflau deja în sala de ședințe.
Gheorghe stătea lângă un ecran mare. Când m-a văzut, buzele i s-au întins într-un zâmbet de prădător.
— Iată și personajul principal. Ia loc, Elena. Abia așteptăm să auzim cum directorul financiar, concediat pentru incompetență, încearcă să șantajeze conducerea companiei.
A început să-și rostească discursul pregătit dinainte. Cu o indignare teatrală, vorbea despre încrederea pe care aș fi trădat-o și flutura dosarul negru ca pe un steag de luptă.
— Iată dovada! Un teanc întreg de invenții, alcătuit de un om incapabil să accepte că vremea lui a trecut!
În sală era liniște. Colegii își fereau privirile. Se simțeau stânjeniți, dar teama de director era mai puternică decât dorința de a protesta.
Am așteptat ca Gheorghe să se oprească pentru a bea apă. Atunci i-am trimis lui Sergiu un singur cuvânt: „Pornește”.
În clipa următoare, imaginea din spatele directorului a dispărut. Pe ecran a apărut o chitanță de plată scanată.
Compania transferase bani pentru niște „servicii de consultanță” inexistente către o firmă-fantomă înregistrată pe numele soacrei lui Gheorghe.
A încremenit. Documentele au început să se schimbe: facturi pentru călătorii personale, devize pentru renovarea casei de la țară, fragmente de conversații în care erau discutate cu lux de amănunte procentele mitei.
— Ce… ce înseamnă toate acestea? a murmurat el.
— Se numește prezentare vizuală a informațiilor, Gheorghe, am spus clar, ridicându-mă de pe scaun. Nu tu voiai un salt?