— O să se supere, Andrei.
Ioana a rostit cuvintele atât de încet, încât aproape că s-au pierdut în zgomotul apei. Nu s-a întors spre mine. Cu un braț își ținea copilul lipit de piept, iar cu celălalt freca o cratiță, în timp ce spuma cenușie și murdară se scurgea pe podea. Privea pe fereastră, spre curtea în care răsunau muzica și râsetele celor care tocmai ridicaseră un alt pahar.
Stăteam în mijlocul propriei bucătării și îl țineam pe Tudor în brațe. Știam foarte bine despre cine vorbea Ioana. Nu înțelegeam însă de când ajunsese soția mea să se teamă să se așeze în propria casă. Și, mai ales, cum de eu, un bărbat adult, nu observasem nimic.
În ziua aceea plecasem pentru prima dată după aproape șase luni mai devreme de pe șantier. Lucram ca șef de echipă, iar tocmai turnam planșeele unei clădiri noi. Brigadierul m-a privit de parcă nu-i ceream câteva ore libere, ci o lună întreagă.
— Mâine Tudor împlinește un an, i-am explicat. Vreau să ajung azi mai devreme, cât încă nu a adormit.
— Du-te, tăticule, a mormăit el, făcându-mi semn cu mâna.
Pe scaunul din dreapta se afla o cutie cu un tort cu miere cumpărat de la cofetăria de lângă piață. Cofetăreasa îl decorase cu un ursuleț albastru din pastă de zahăr și cu cifra „1”. Mă întrebase de două ori dacă voi reuși să-l transport pe căldura aceea și, ca să fie sigură, pusese în cutie și un pachet cu gheață.
În torpedou țineam o linguriță de argint, pe care era gravat numele „Tudor”. Se spune că astfel de lingurițe se dăruiesc la apariția primului dințișor. Lui Tudor îi ieșise primul dinte încă din primăvară, însă eu aflasem abia dintr-o fotografie pe care Ioana mi-o trimisese la șase dimineața. La ora aceea eram deja pe șantier.
Pe bancheta din spate se afla un pachet cu o rochie. Era din in, albastru-cobalt, cu o broderie delicată la guler. În mai, Ioana o probase într-un magazin mic. Se rotise în fața oglinzii, își zâmbise și apoi o scosese, punând-o la loc pe umeraș.
— La ce-mi trebuie acum? spusese ea. Ori sunt cu copilul, ori stau la aragaz. Când să o port?
După o săptămână m-am întors la magazin și am cumpărat-o.
După moartea tatălui meu, mama rămăsese singură în satul ei. Când s-a născut Tudor, chiar ea ne-a propus să se mute la noi.
— Sunteți tineri și nu vă pricepeți încă la toate, mi-a spus la telefon. Vă ajut eu. Stau cu cel mic, gătesc, merg la cumpărături. Tu muncește, fiule, și nu-ți bate capul.
Și chiar nu-mi băteam capul. În prima zi a fiecărei luni îi transferam douăzeci și cinci de mii de lei. Pentru mâncare, facturi și tot ce-i trebuia copilului. Mama susținea că așa era mai simplu: stătea mereu acasă și își dădea mai bine seama ce lipsește.
Când sunam de pe șantier, Ioana răspundea invariabil:
— E totul bine, Andrei.
Iar undeva în spatele ei se auzea vocea mamei, veselă și grijulie:
— Ioana, dă-mi mie, mă ocup eu. Spune-i să nu-și facă griji.
Pentru mine era suficient. Auzeam exact ceea ce voiam să aud.
Abia mi-am recunoscut strada când am intrat în sat. Mașinile erau parcate pe ambele părți ale drumului, iar un autoturism vechi ajunsese chiar pe peluza de lângă poartă. Din curte se auzea muzica atât de tare, încât geamul casei vecine tremura.
Pe lângă mine s-a strecurat unchiul Mihai, soțul surorii mamei. Ducea un platou uriaș cu creveți. Mi-a făcut un semn din cap, ca unui cunoscut întâmplător, și și-a văzut grăbit de drum.
Sub nuc fusese ridicat un cort închiriat, împodobit cu instalații luminoase. Dedesubt erau două mese lungi, la care stăteau cel puțin douăzeci de persoane. Pe jumătate dintre cei adunați îi întâlnisem până atunci doar la nunți și înmormântări.
Mesele gemeau de mâncare: frigărui, rață la cuptor, somon, creveți, platouri cu mezeluri și brânzeturi. Mama se plimba printre invitați într-o rochie nouă, iar în urechi îi străluceau niște cercei pe care nu-i mai văzusem. În timp ce umplea paharul mătușii Mariana, vorbea suficient de tare ca să o audă toată lumea:
— Andrei câștigă bine. Îmi dă mie toți banii, fiindcă știe că mama lui știe să-i administreze.
— Dar Ioana unde este? a întrebat mătușa.
— În bucătărie. Mai întâi să spele vasele, apoi să aducă și cafeaua.
Mama a ridicat paharul și a râs.
— În casa asta eu sunt gospodina, Mariana. Nora ce să facă? A născut un copil, acum să se ocupe de casă.
Cineva a pufnit. Ceilalți s-au prefăcut că nu au auzit. Și eu am tăcut. Am pus tortul pe banca de lângă poartă și am intrat în casă.
În bucătărie era o căldură sufocantă, ca într-o seră. Renovarea nu era terminată, nu aveam aer condiționat, iar ventilatorul fusese scos în curte de mama, după cum am aflat mai târziu, „ca să nu le fie cald musafirilor”. Fereastra rămăsese închisă: mama considera că un curent de aer era periculos pentru copil.
Ioana stătea pe un scăunel jos, lângă chiuvetă. Tudor îi atârna de braț, cu obrazul lipit de umărul ei. Cu mâna liberă freca grăsimea de pe o tavă grea. Între dinți ținea o bucată de pâine uscată și rupea din ea câte puțin — așa mănâncă oamenii care nu au timp nici măcar să se așeze.