Elena stătea lângă aragaz când Mihai intră în bucătărie cu aerul unui om căruia tocmai i se înmânaseră cheile întregului oraș. Avea umerii trași înapoi, bărbia ridicată și degetele mari prinse ostentativ în betelia blugilor.
Elena înțelese imediat că urma un anunț important. Mihai avea un talent aparte de a prezenta veștile. Pe cele bune le rostea ca pe niște decrete regale, iar pe cele proaste le anunța cu și mai multă solemnitate.
— Mama m-a rugat să-ți spun că, de acum înainte, îți vei achita singură toate facturile, declară el, sprijinindu-se de tocul ușii și încrucișându-și brațele.
Elena întoarse clătitele în tigaie. Uleiul sfârâi iritat. Se întinse după spatulă, deși aceasta se afla chiar în fața ei.
Era un gest inutil, dar îi oferea trei secunde în plus. Exact atât îi trebuia ca să înghită întrebarea „Vorbești serios?” și să o înlocuiască prin ceva mai potrivit pentru o conversație calmă.
— Despre ce facturi este vorba? întrebă ea cu glas egal.
— Despre cheltuielile tale personale. Telefonul, internetul, cardul de credit, cabinetul acela de cosmetică, sala de fitness. Mama spune că ești femeie adultă și câștigi destul, așa că trebuie să plătești singură. Ajunge cu statul pe banii mei.
Elena stinse aragazul și trase tigaia de pe foc. Așeză spatula deoparte, apoi își șterse cu grijă mâinile cu prosopul, trecând materialul și printre degete, exact cum o învățase mama ei odinioară. Abia după aceea se întoarse spre soț.
— Mihai, hai să lămurim un lucru. Mama ta te-a sunat din Brașov și ți-a poruncit ca eu să-mi plătesc propriile cheltuieli. Iar tu ai venit aici ca să-mi transmiți dispoziția ei?
— Da. Și, sincer, are dreptate. Câștigi suficient, dar te porți ca o femeie întreținută!
Cuvintele „femeie întreținută” rămaseră suspendate în aer, ascuțite și neplăcute. Elena zâmbi fără să vrea. Era economist principal la o firmă de construcții.
Salariul ei era puțin mai mic decât al lui Mihai, însă fără veniturile ei familia nu ar fi reușit niciodată să plătească rata pentru apartamentul cu trei camere cumpărat într-un cartier nou.
Toată lumea știa asta, inclusiv Mihai. Doar că el avea o capacitate uimitoare de a uita exact lucrurile care îl puneau într-o lumină proastă, mai ales după câte o discuție cu mama lui.
— Rata apartamentului o plătim în mod egal, îi aminti Elena liniștită. Utilitățile le împărțim tot pe jumătate. Cumpărăturile alimentare le fac în cea mai mare parte eu. Hainele copiilor le plătesc eu. În ultima vacanță am mers cu banii din concediul meu. Ce alte cheltuieli vrei să pun tot în sarcina mea?
Mihai strâmbă din nas. Îl deranja când soția începea să vorbească în cifre. Calculele exacte îi făceau cam aceeași plăcere pe care usturoiul i-ar fi făcut-o unui vampir.
Îi erau mult mai convenabile formulările neclare: „Cheltuiești prea mult”, „Nu ne ajung banii”, „Trebuie să facem economii”. Elena observase de mult că, în orice discuție despre finanțele familiei, Mihai găsea o cale de a o face pe ea vinovată.
Dacă banii nu ajungeau, vina era a ei fiindcă le cumpărase copiilor adidași fără reducere. Dacă reușeau să închidă luna fără datorii, meritul era al lui Mihai, pentru că renunțase eroic la un set nou de jante pentru mașină.
— Mama te consideră o risipitoare, spuse el în cele din urmă, după ce își epuizase celelalte argumente. Și sunt complet de acord cu ea.
— Mama ta locuiește la sute de kilometri distanță și vede bugetul nostru de două ori pe an, când vine să stea la noi, răspunse Elena în timp ce își scotea șorțul.
— Nu știe cât câștig eu, cât cheltui și unde se duc banii. Iar tu… Elena își agăță cu grijă șorțul în cui… se pare că nici tu nu știi. Pentru că, dacă ai ști, nu ai sta acum în fața mea și nu ai spune asemenea absurdități.
Mihai se înroși. I se întâmpla des, fiindcă avea tenul foarte deschis. Cu ani în urmă, obrajii lui îmbujorați o făceau pe Elena să zâmbească. Acum o iritau. Mihai nu roșea din jenă, ci de furie — soția lui îndrăznise să-i răspundă.
— Pe scurt, spuse el tăios, începând din luna aceasta îți achiți singură toate cheltuielile personale. Mama mi-a spus că trebuie, în sfârșit, să fiu bărbat și să-mi impun punctul de vedere. Asta fac acum.
— Să-ți impui punctul de vedere… repetă Elena gânditoare. Știi ce înseamnă, de fapt, să ai caracter? Să iei singur decizii, nu să repeți directivele mamei. Simți diferența?
Mihai ridică din umeri și ieși din bucătărie. În hol, cuierul se zgudui cu zgomot când își smulse geaca din cui. Plecă fără să se atingă de micul dejun.
Elena mai rămase un minut lângă aragaz, privind clătitele neatinsese. Apoi se așeză la masă, își turnă ceai de mentă și începu să mănânce. Încet, câte una, încercând să se bucure de fiecare îmbucătură.
Se întreba cum ajunseseră relația lor într-un asemenea punct. Cu zece ani în urmă, Mihai fusese un băiat blând, care cânta la chitară și visa să-și deschidă un atelier de reparat biciclete.