— Tu îți dai seama ce faci?
Radu și-a aruncat cheile pe măsuța din hol. Au ricoșat și au căzut pe podea.
Eu nici măcar nu am tresărit.
După doisprezece ani de căsnicie, învățasem să-i ghicesc starea după felul în care își lăsa cheile.
Dacă le punea cu grijă, ziua trecuse fără probleme.
Dacă le azvârlea, urma aproape sigur un scandal.
În dimineața aceea, cheile fuseseră la un pas de a lovi peretele.
— Bună dimineața și ție, am spus, fără să-mi întrerup cafeaua.
— Mariana a dormit din nou la hostel!
— Îmi pare rău pentru ea.
— Îți pare rău?
Radu a intrat în bucătărie ca o furtună.
— Femeia asta nu are unde să locuiască!
— Are treizeci și trei de ani.
— Și ce legătură are asta?
— La vârsta ei, majoritatea oamenilor știu deja să găsească singuri un loc unde să doarmă.
A oftat apăsat.
— Dar apartamentul nostru stă gol.
Am pus ceașca pe masă.
În sfârșit ajunseserăm la adevărata problemă.
— Nu este al nostru.
— Cum adică?
— Apartamentul îi aparține fiicei mele.
— Sofia locuiește la Praga!
— Și?
— În momentul de față nu are nevoie de el!
— Așa că te-ai gândit să i-l dai surorii tale?
— Nu îi dau nimic. Ar putea sta acolo câteva luni.
Am râs scurt.
— Știu ce înseamnă „câteva luni” când vine vorba de Mariana.
O vizită de două luni la o prietenă se transformase într-un an întreg.
„Până îmi găsesc un serviciu”, spusese cândva despre locuința fostului ei soț. A rămas acolo până când bărbatul a schimbat yala.
Chiar și mama ei îi ceruse la un moment dat să plece, sătulă să-i achite datoriile și ratele.
Cu toate acestea, Radu repeta de fiecare dată aceeași frază:
— Mariana pur și simplu nu are noroc.
Un om teribil de ghinionist.
Își pierdea locurile de muncă din cauza șefilor.
Era dată afară din locuințe numai pentru că proprietarii erau răi.
Datoriile apăreau parcă singure.
Iar bărbații pe care îi întâlnea deveneau, unul după altul, niște ticăloși.
Toată lumea era vinovată.
Numai Mariana nu.
— Sofia va hotărî singură pe cine primește în apartamentul ei, am spus.
— Tu o influențezi.
— Sigur. Seara o hipnotizez prin apel video.
— Nu mai face glume!
A lovit masa cu palma.
Lingurița a sărit în farfurioară.
— Mariana este sora mea!
— Foarte bine. Închiriază-i tu un apartament.
— Chiriile sunt exagerat de mari acum.
— Atunci dă-i jumătate din salariul tău.
— Avem și noi cheltuieli.
— Vinde mașina.
Radu s-a uitat la mine de parcă îi propusesem să-și taie singur mâna.
— Ești sănătoasă la cap?
— Mașina îți aparține, nu?
— Am nevoie de ea!
— Iar apartamentul Sofiei, dintr-odată, nu-i mai trebuie?
A tăcut.
Am zâmbit fără veselie.
— Interesantă regulă. Bunurile tale nu pot fi atinse. Bunurile altcuiva sunt disponibile imediat.
Radu s-a întors brusc cu spatele.
— De aceea este imposibil să trăiești cu tine.
— Se poate trăi cu mine. Doar că devine tot mai greu să trăiești pe cheltuiala mea.
A ieșit din bucătărie și a trântit ușa.
Zece minute mai târziu, m-a sunat Sofia.
Pe ecran a apărut chipul ei zâmbitor.
— Mamă, bună!
— Bună, draga mea.
— Pari obosită.
— Dimineața noastră a început cu o discuție despre imobiliare.
A înțeles imediat.
— Iar este vorba despre mătușa Mariana?
— Exact.
Sofia și-a dat ochii peste cap.
— Doar ți-am spus deja: nu.
— El crede că eu te întorc împotriva ei.
— Bineînțeles. Am douăzeci și nouă de ani, dar fără mama nu sunt capabilă să hotărăsc cine intră în propriul meu apartament.
Am râs amândouă.
— Mamă, vorbesc serios. Nu lăsa pe nimeni să se mute acolo.
— Nici nu intenționez.
— Mariana are datorii.
— Știu.
— Și probleme cu executorii.
— Știu și asta.
— Dacă își stabilește domiciliul acolo, o să înceapă un haos fără sfârșit.
Am încuviințat.
— Înțeleg foarte bine.
Chiar atunci, Radu a apărut în prag.
Când a văzut telefonul, expresia i s-a schimbat imediat.
— Sofia?
— Da.
— Dă-mi și mie să vorbesc cu ea.
M-am uitat la fiica mea.
— Vrei?
— Desigur. Sunt curioasă.
I-am întins telefonul.
Vocea lui Radu s-a îndulcit pe loc.
— Sofia, scumpa mea, ce faci? Cum e viața în Europa?
— Bine.
— Ascultă, avem aici o situație de familie…
— Știu deja despre ce este vorba.
Zâmbetul lui s-a clătinat puțin.
— Mariana chiar nu are unde să stea.
— Atunci să-și închirieze o locuință.
— Este prea scump.
— Să muncească.
— Muncește!
— Atunci cu atât mai bine.
Radu s-a încruntat.
— Sofia, vorbim doar despre câteva luni.
— Nu.
— De ce ești atât de categorică?
— Pentru că apartamentul este al meu.
— Dar stă gol!
— Poate să rămână gol.
— Rudele trebuie să se ajute între ele.
Sofia a tăcut câteva secunde.
— Tată, de ce nu o ajuți tu?
Radu a rămas fără replică.
— Cum adică?
— Închiriază-i tu un apartament.
— Eu, în perioada asta…
— Vinde mașina.
M-am întors către fereastră ca să nu izbucnesc în râs.
— Voi două v-ați înțeles?
— Nu. Pur și simplu este evident.
Sofia vorbea calm, fără să ridice glasul.
— Îți este foarte ușor să hotărăști ce se întâmplă cu lucruri care nu-ți aparțin.
Chipul lui Radu s-a întunecat.
— Eu te-am purtat în brațe când erai mică!
— Și îți sunt recunoscătoare pentru asta.
— Atunci ajută-ți familia.