În fiecare duminică merg la mormântul lui Andrei. La ora zece fix cobor din autobuz, lângă cimitirul de la marginea orașului, cumpăr de la bătrâna de la intrare trei trandafiri albi și pornesc încet pe aleea principală. După un an, drumul mi-a intrat atât de bine în minte, încât îl parcurg aproape fără să mă gândesc: trec pe lângă stejarul bătrân, fac stânga la monumentul soldatului necunoscut, apoi număr al treilea rând și mă opresc la locul cu numărul șaptesprezece.
Granit negru.
O fotografie în care Andrei zâmbește cu zâmbetul lui obișnuit, puțin vinovat.
Numai că în acea duminică ceva s-a schimbat.
Cu vreo zece pași înainte de mormânt am observat un bărbat.
Tânăr, poate de treizeci de ani. Purta o geacă bleumarin și stătea cu spatele la mine, potrivind o candelă.
Era înalt, ușor gârbovit, cu părul închis la culoare, tuns foarte scurt.
Fără să vreau, mi-am încetinit pașii.
În tot anul acela, în afară de mine și de fiii noștri, aproape nimeni nu mai venise la mormânt.
Radu locuiește în capitală, iar Mihai s-a mutat la marginea orașului. Amândoi trec pe acolo cam o dată pe lună, uneori chiar mai rar.
Străinul trebuie să fi auzit pietrișul trosnind sub pașii mei.
S-a îndreptat brusc de spate.
S-a întors.
Am apucat să văd doar neliniștea din ochii lui.
Apoi bărbatul a pornit aproape alergând în direcția opusă.
Nici măcar nu am reușit să-l strig.
Am rămas nemișcată, privind geaca întunecată care dispărea printre copaci, după cotitura aleii.
Pe mormânt ardea o candelă nouă.
Lângă ea se afla un buchet proaspăt de crizanteme albe.
De ambalajul de celofan era legată o panglică de satin vișiniu.
Pe panglică, cu litere aurii, scria:
„Pentru tata — Darius”.
M-am așezat încet pe banca din fața mormântului.
Când degetele mi-au atins panglica, începuseră deja să-mi tremure.
Darius.
În cei treizeci și șase de ani cât am fost împreună, Andrei nu rostise niciodată acest nume în fața mea.
Nici măcar o dată.
Pe Andrei l-am cunoscut în 1988, la un dans organizat într-un parc.
Eu aveam atunci douăzeci și patru de ani.
Predam pianul la o școală de muzică, purtam două cozi lungi și îmi împingeam mereu ochelarii în sus, pe rădăcina nasului.
El era șofer de troleibuz.
Avea cu șapte ani mai mult decât mine.
Era un bărbat puternic, cu palmele bătătorite și cu o privire de parcă își cerea necontenit iertare pentru simplul fapt că exista.
Ne-am căsătorit la patru luni după ce ne-am cunoscut.
Mama și-a dus mâinile la piept.
— Ioana, nici măcar nu-l cunoști cu adevărat!
Mama lui, în schimb, a început în tăcere să pregătească pâinea pentru nuntă și m-a întrebat de trei ori dacă nu cumva eram însărcinată.
Apoi s-au născut Radu și Mihai.
Andrei a început să ia lucrări după serviciu.
Punea gresie, îndrepta pereți, monta mobilă. Seara se întorcea obosit, cu praful prins în cutele mâinilor.
Strângeam bani pentru un apartament aproape de un parc mare.
Eu dădeam lecții particulare de muzică.
Viața noastră curgea liniștit.
Fără drame adevărate.
Vara mergeam la mare.
De sărbători ne duceam la sora mea, într-un oraș din vestul țării.
Singurul lucru care mă tulbura uneori la Andrei era felul în care se închidea în el însuși.
Nu făcea scandaluri.
Nu ridica vocea.
Nu trântea obiecte.
Pur și simplu, dintr-odată, devenea tăcut.
Se retrăgea undeva unde eu nu puteam ajunge.
Iar, cu timpul, am învățat să nu pun întrebări atunci când simțeam că nu vrea să răspundă.
În primăvara anului trecut, medicii au descoperit că avea cancer pulmonar.
Trei luni.
Atât a trecut între diagnostic și moarte.
Stăteam lângă patul lui de spital și îi țineam mâna când și-a dat ultima suflare.
Până în acea duminică eram convinsă că îmi cunosc soțul în întregime.
Acum stăteam în fața mormântului, strângeam panglica vișinie pe care era scris numele unui străin și simțeam cum pământul se desprinde încet de sub mine.
Când am ajuns acasă, am deschis imediat sertarul biroului lui Andrei.
Era sertarul de care nu mă atinsesem după înmormântare.
Înăuntru se aflau certificate de garanție vechi pentru o bormașină, chitanțe îngălbenite de la utilități, un pașaport expirat și câteva însemnări fără înțeles.
Sub un teanc de acte am descoperit un plic maroniu.
În el erau trei extrase bancare.
Nu proveneau din contul nostru comun.
Era vorba despre un alt cont, despre a cărui existență nu auzisem niciodată.
Am început să citesc.
Transferuri.
Mai întâi opt sute de lei.
Apoi o mie două sute.
În fiecare lună.
Cu regularitate.
Fără nicio întrerupere.
Beneficiar: Mariana Popescu.
Un oraș din nord-estul țării.
Primul transfer fusese făcut în februarie 2000.
Ultimul, cu numai zece zile înainte de moartea lui Andrei.
Stăteam pe podeaua dormitorului, iar literele se amestecau în fața ochilor.
Douăzeci și trei de ani.
Timp de douăzeci și trei de ani, soțul meu îi trimisese bani unei femei despre care eu nu știusem nimic.
În noaptea aceea n-am reușit să adorm până aproape de ora trei.
Am căutat pe rețelele sociale.
Am încercat să găsesc orice informație despre Mariana Popescu.
În cele din urmă am găsit un profil.