La două și jumătate în noapte, Maria s-a trezit din cauza unui zgomot ciudat.
Nu era telefonul ei. Îl ținea pe vibrații. Sunetul venea din hol: ceva zăngănise scurt, apoi se făcuse liniște, iar după câteva secunde zgomotul se repetase.
Radu dormea lângă ea, întors cu spatele.
Maria a rămas nemișcată o vreme, încercând să-și dea seama dacă visase.
Apoi s-a ridicat cu grijă din pat.
Holul era cufundat în întuneric. Maria a aprins veioza mică și a observat imediat că geaca lui Radu, atârnată în cuier, tremura ușor.
— Ce ciudat…
A băgat mâna în buzunar și a scos un telefon negru, ieftin.
Nu mai văzuse niciodată acel telefon la Radu.
Pe ecran apărea un număr necunoscut.
Aparatul a început din nou să vibreze.
Fără să-și dea seama de ce, Maria a apăsat butonul verde.
— În sfârșit! — a șoptit o femeie de la celălalt capăt. — Radu, unde ești? Te aștept de aproape două ore.
Maria a încremenit.
Vocea îi era imposibil de confundat.
Alina.
Sora ei.
Aceeași Alina care venea la mesele de familie, îi povestea Mariei despre datorii, plânsese în bucătăria ei după divorț și îl numise pe Radu „cel mai de treabă bărbat din familie”.
— Radu? — a întrebat femeia din nou. — Mă auzi?
Maria nu a spus nimic.
În telefon s-a auzit respirația iritată a Alinei.
— Mâine va semna tot. Așa ai spus chiar tu. După ce ieși de la bancă nu mai putem amâna. Ori îi spui adevărul, ori i-l spun eu.
Maria a închis apelul.
Telefonul a vibrat imediat din nou.
De data aceasta l-a oprit.
A rămas câteva secunde în mijlocul holului, cu tălpile goale pe podeaua rece, fără să mai simtă frigul.
„Mâine va semna tot.”
Mâine.
La unsprezece dimineața, Maria trebuia să se întâlnească cu soțul ei la bancă.
Urmau să ceară un împrumut mare, garantat cu apartamentul lor.
Radu o convinsese de aproape o lună.
Îi repeta că era timpul să renoveze locuința, să achite ce mai rămăsese din creditul pentru mașină și să înceapă, în sfârșit, „să trăiască normal”.
Maria avusese îndoieli, dar cedase.
Acum, o singură propoziție rostită de Alina schimbase totul.
A ascuns telefonul după cutia cu detergent din baie și s-a întors în dormitor.
Radu nu mai dormea.
Zăcea pe spate și privea tavanul.
— Unde ai fost?
— Să beau apă.
— Ai lipsit ceva timp.
— Nu m-am uitat la ceas.
Radu și-a întors capul spre ea și a privit-o câteva secunde.
Maria a închis ochii.
Somnul nu mai avea să vină.
Dimineața, primul lucru pe care l-a făcut Radu a fost să-și caute buzunarele gecii.
Apoi s-a uitat pe raftul cu încălțăminte.
A deschis sertarul noptierei.
— Nu ai luat nimic de aici?
Maria își prindea calm ceasul la mână.
— Ce ai pierdut?
— Încărcătorul.
— Pentru ce?
— Unul vechi… Nu contează.
Pe masa din bucătărie se afla dosarul albastru de la bancă.
— Ne vedem la unsprezece, nu? — a întrebat Maria.
— Știu.
Radu și-a luat repede geanta.
De obicei, măcar o săruta înainte să plece.
În acea dimineață, doar a închis ușa în urma lui.
Maria a așteptat până când liftul a coborât.
Abia apoi s-a întors în baie.
Telefonul s-a aprins după câteva încercări.
Contactele fuseseră șterse.
Mesajele aproape că nu mai existau.
În galerie însă erau câteva fotografii.
Prima imagine arăta un tabel bancar.
Maria a recunoscut imediat calculul creditului pe care Radu i-l arătase cu câteva zile înainte.
Numai că în fotografia aceea tabelul era mai lung.
La final apărea o linie care nu fusese inclusă în exemplarul tipărit.
„Transfer: PFA Alina Popescu.”
Suma era de un milion trei sute de mii.
Degetele Mariei au început să-i înghețe.
A derulat mai departe.
În următoarea fotografie, Alina stătea pe un pat de hotel.
Purta cămașa albastră a lui Radu.
Maria o recunoștea fără nicio îndoială. Ea i-o cumpărase soțului la aniversarea căsătoriei lor.
A treia fotografie fusese făcută în fața unei oglinzi.
Radu se afla în spatele Alinei și zâmbea.
Zâmbea exact cum obișnuise să-i zâmbească Mariei.
Înainte ca discuțiile lor să se reducă la facturi, renovări și lista de cumpărături pentru cină.
Fotografia era datată cu trei săptămâni în urmă.
În ziua aceea, Radu spusese că merge într-un oraș din apropiere să repare niște echipamente.
Se întorsese noaptea, obosit, nervos și cu o plăcintă ieftină cumpărată de la o benzinărie.
Maria s-a așezat pe marginea căzii.
Ar fi vrut să plângă.
Dar ochii îi rămâneau uscați.
Înăuntrul ei, ceva se oprise brusc și definitiv.
A format numărul Alinei.
— Ești la serviciu?
— Da. De ce?
Din fundal se auzea clinchet de vase. Alina avea o brutărie mică, iar în ultimele luni afacerea se ținuse cu greu pe linia de plutire.
— Vreau să trec pe la tine.
— Astăzi? Nu pot. Am o livrare.
— La unsprezece merg la bancă.
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
— La ce bancă?
— Eu și Radu luăm un credit garantat cu apartamentul. Știi foarte bine.
— De ce aș ști eu?
— Poate pentru că un milion trei sute de mii din banii aceia ar urma să fie transferați brutăriei tale?
Alina nu a răspuns.
— Ajung la tine în patruzeci de minute.
— Maria…
— Dacă nu ieși, vorbim de față cu angajații tăi.
— Nu face asta. Ies.
Alina o aștepta lângă intrarea de serviciu.