— În frigider a rămas doar aerul, dar doamna noastră s-a întors iar cu cumpărături!
Radu nici măcar nu s-a întors când Ioana a intrat în apartament.
Stătea în fața frigiderului deschis, ținând ușa cu o mână și mutând demonstrativ, cu cealaltă, borcanul de muștar, o oală cu supă și pachetul de brânză, de parcă ar fi făcut inventarul după un jaf.
Ioana a lăsat încet pe podea cele două sacoșe.
Într-una se aflau lapte, carne de pui, legume, pâine și ouă.
În cealaltă era o bluză nouă, bleumarin.
Bluza pe care o văzuse după serviciu și pe care încercase aproape zece minute să se convingă că nu avea rost s-o cumpere.
Până la urmă, o luase.
Avea nevoie de ea. Bluza albă pe care o purta de atâta timp se lărgise la coate, gulerul nu mai stătea drept, iar peste o săptămână Ioana urma să aibă o întâlnire importantă cu un client mare.
Era contabil-șef și știa foarte bine cât valorează banii.
Mai ales banii ei.
— Despre ce vorbești? — întrebă ea obosită.
Radu se întoarse în cele din urmă.
Privirea i se opri imediat asupra sacoșei de firmă.
— Chiar nu înțelegi?
— Nu.
— Nu mai avem ce mânca.
— Am cumpărat alimente.
— A cumpărat și alimente…
Zâmbi batjocoritor.
— Dar pentru tine n-ai uitat să iei ceva nou.
Ioana îl privi și simți acel nod neplăcut, pe care îl cunoștea prea bine.
Era ca și cum, încă o dată, trebuia să dea explicații.
Pentru cremă.
Pentru ghete.
Pentru tunsoare.
Pentru cafeaua băută în drum spre serviciu.
Pentru orice lucru își cumpăra, deși câștiga aproape dublu față de soțul ei.
— Aveam nevoie de bluza asta.
— Sigur. Ție îți trebuie toate.
— Radu, am venit după zece ore de muncă. Nu acum, te rog.
— Atunci când? Când frigiderul va fi complet gol?
Ioana a început fără să răspundă să scoată produsele din sacoșă.
Pui.
Lapte.
Roșii.
Castraveți.
Ouă.
Ulei.
Radu le privea de parcă fiecare lucru pus pe masă îi întărea reproșul.
— Vezi? spuse Ioana. Avem mâncare.
— Pentru două zile.
Ea se opri.
— Atunci cumpără și mâine.
Radu își îngustă ochii.
— Eu?
— Tu.
— Interesant.
— Ce anume?
— Felul în care ai început să vorbești.
Ioana închise încet sacoșa.
— Cum ar trebui să vorbesc?
— Nu știu. Poate ca o soție.
— Iar tu încearcă să vorbești ca un soț.
Între ei se așternu o tăcere grea.
Radu făcu un pas spre ea.
— Ce vrei să spui cu asta?
— Exact ce ai auzit.
— Și eu muncesc, să știi.
— N-am spus nimic despre munca ta.
— Nu trebuie. Se vede pe fața ta.
Era replica lui preferată.
Când nu mai avea argumente, apăreau aceleași fraze: „Se vede pe fața ta”, „Nu mă respecți”, „Te crezi mai deșteaptă decât toți”.
Ioana își scoase haina și o agăță în cuier.
Apoi întrebă, cu o liniște care îl enerva mai mult decât orice țipăt:
— Cine a plătit rata la apartament luna asta?
Chipul lui Radu se înăspri imediat.
— Iar începi?
— Am pus doar o întrebare.
— Nu-mi arunca rata în față.
— Bine. Factura la electricitate?
— Ioana…
— Internetul?
— Ajunge.
— Asigurarea mașinii tale?
— Am spus să ajungă!
Ioana îl privi drept în ochi.
— Atunci nu-mi mai spune că nu am bani pentru casă.
Radu lovi cu palma în ușa frigiderului.
— Eu n-am spus asta!
— Ai spus că acasă nu avem nimic, dar eu mă întorc cu haine noi.
— Pentru că este adevărat!
— Nu, Radu. Adevărul este altul.
— Care?
— Nu-ți place când îmi cheltuiesc banii pe mine.
El râse scurt.
— Banii tăi?
Ioana avu nevoie de câteva clipe ca să înțeleagă.
— Ce?
— Ce înseamnă „banii tăi”? Suntem o familie.
Acolo era problema.
Când trebuia plătită rata, banii Ioanei erau buni.
Când era nevoie de cumpărături, tot banii ei.
Când trebuia reînnoită asigurarea mașinii lui, din nou banii ei.
Dar în clipa în care își lua o bluză, veniturile ei deveneau, dintr-odată, „banii familiei”.
— Bine, spuse ea. Dacă suntem o familie, cât ai pus tu luna aceasta pentru cheltuielile comune?
Radu întoarse capul.
— Nu transforma casa într-un birou de contabilitate.
— Foarte convenabil.
— Ce este convenabil?
— Să te folosești de contabilitate cât timp cifrele îți convin și să te superi când trebuie să le vezi pe toate.
— Doamne, cât de…
Se opri.
— Cât de ce?
— Greu de suportat.
Ioana zâmbi.
Nu era un zâmbet vesel.
— Iar tu ești foarte ușor. Mai ales pentru bugetul familiei.
Radu împinse brusc scaunul.
— De asta nu se poate vorbi cu tine!
Se retrase în cameră și porni televizorul.
Foarte tare.
Făcea mereu asta după certuri, ca și cum zgomotul televizorului ar fi pus ștampila pe un proces-verbal: discuția se încheiase, iar ultimul cuvânt îi aparținea lui.
Ioana pregăti cina.
Îl chemă la masă.
Radu veni imediat, se așeză și gustă din pui.
Strâmbă din nas.
— Ai pus prea multă sare.
Ioana continuă să mănânce fără să răspundă.
După un minut, el întrebă:
— Mâine cumperi carne tocată?
— Nu.
Radu ridică privirea.
— Cum adică?
— Cumpără-ți singur.
— N-am timp.
— Nici eu.
— Oricum treci pe lângă magazin.
— Și tu treci pe lângă bancomat.
Radu lăsă furculița jos.
— Faci asta doar ca să-mi demonstrezi ceva?
— Încă nu.
— Și ce va fi „doar ca să-mi demonstrezi ceva”?
Ioana îl privi calm.
— O să vezi.
În noaptea aceea dormi foarte puțin.