Soacra mea apărea la noi în fiecare miercuri, fix la șase seara.
Nici cu un minut mai devreme, nici cu unul mai târziu.
Într-o mână ținea o caserolă cu plăcinte, iar în cealaltă purta o geantă plină de borcănele, pungi și sfaturi pe care nu i le ceruse nimeni.
— Radu al meu e un băiat de aur, spunea Tamara Popescu în timp ce-și scotea paltonul. E leit tatăl lui. Calm, de încredere, făcut pentru familie. Tu, Elena, să ai grijă de un asemenea soț. În ziua de azi găsești cu greu un bărbat normal.
Eu zâmbeam.
Puneam apa la fiert.
Scoteam ceștile din dulap.
Și, de fiecare dată, mă gândeam că plăcintele Tamarei Popescu rămâneau calde mult mai mult timp decât căsnicia mea.
Lucram de aproape treisprezece ani ca tehniciană de unghii.
Micul meu salon se afla la parterul unui bloc nou, la două străzi distanță de biroul de proiectare unde Radu era inginer-șef.
La început, după serviciu, trecea adesea pe la mine.
Se așeza pe scaunul de lângă fereastră, răsfoia paletarele și, cu o seriozitate prefăcută, declara:
— Roșul ăsta e frumos.
— Radu, nu e roșu. E bordo.
— Și ce diferență e?
Râdeam.
El aștepta să termin ultima clientă, iar apoi mergeam împreună acasă.
Cu timpul, vizitele lui au dispărut.
Mai întâi au apărut ședințele.
Apoi orele suplimentare.
După aceea, sala de sport.
A urmat un parfum nou, atât de scump, încât înainte Radu spunea că e absurd să dai atâția bani pe „apă parfumată”.
Și, în cele din urmă, obiceiul de a ieși pe balcon cu telefonul în mână.
Chiar și iarna.
Deși soțul meu urâse frigul toată viața.
— Iar întârzii? l-am întrebat într-o dimineață.
Își încheia cămașa în fața oglinzii.
— E posibil.
— A treia oară săptămâna asta.
Radu oftă iritat.
— Elena, trebuie să predăm proiectul. Știi doar cât de mult avem de lucru acum.
„Cât de mult avem de lucru acum.”
Fraza asta devenise răspunsul pentru orice.
Putea acoperi o venire târzie acasă.
Mirosul parfumului altei femei.
Telefonul întors cu ecranul în jos.
Lipsa apropierii dintre noi.
Chiar și prezența unui om care stătea lângă tine la micul dejun, dar cu gândurile locuia deja în altă parte.
Observam.
Dar tăceam.
Nu pentru că eram naivă.
Probabil doar nu voiam să devin femeia care îi verifică buzunarele soțului și îi caută conversațiile în timp ce el face duș.
Mi se părea că, dacă într-o familie ajungi să spionezi, problema e deja mult mai adâncă decât parola unui telefon.
Apoi, într-o zi, s-a programat la mine o clientă nouă.
— Vin de la fetele din biroul de proiectare, mi-a spus la telefon. M-au lăudat foarte mult.
Joi, în salon a intrat o tânără de vreo douăzeci și șapte de ani.
Înaltă.
Îngrijită.
Cu o geantă scumpă.
Și cu privirea sigură a oamenilor care cred că viața trebuie să le facă loc.
Și-a dat jos paltonul și a zâmbit.
— Sunt Carla. Aș vrea formă migdală. Roz lăptos, cu puțin sidef.
A rostit numele firmei aproape nepăsător.
Era chiar firma în care lucra Radu.
Am simțit o înțepătură neplăcută sub coaste.
Totuși, n-am spus nimic.
Am poftit-o să ia loc, i-am prins prima mână și am pornit aparatul.
Există meserii care te învață să-ți controlezi perfect chipul.
A mea este una dintre ele.
Poți auzi o mărturisire despre o aventură.
Un secret de familie.
Vestea unei sarcini.
Povestea unui divorț.
Și, în același timp, să continui să pilești unghia cu aceeași precizie.
După un sfert de oră, Carla vorbea deja despre serviciu.
După douăzeci de minute, ajunsese la vacanțe.
După jumătate de oră, a început să povestească despre un bărbat.
— E complicat, oftă ea. Este căsătorit.
Am continuat să-i îndepărtez stratul vechi de ojă.
— Se mai întâmplă.
— Dar, de fapt, între el și soția lui nu mai există o familie. Așa spune el.
În mine s-a mișcat ceva.
— Și soția?
Carla rânji ușor.
— Ce soție? Sunt de mult doar colegi de apartament. E plictisitoare. Stă mai mereu acasă și nici nu prea are grijă de ea. Halate, cratițe, toată povestea.
Freza nu mi-a tremurat în mână.
— Și atunci de ce nu divorțează?
Carla își dădu ochii peste cap.
— De șase luni tot promite. Îmi spune mereu: „Mai ai puțină răbdare, iubita mea, în curând divorțez.” Ba proiectul, ba mama lui, ba mașina, ba apare altceva.
Șase luni.
I-am privit mâna.
La încheietură strălucea un ceas.
Frumos.
Scump.
— E foarte drăguț ceasul.
Carla se lumină imediat.
— El mi l-a dat. În primăvară am fost împreună într-o delegație într-un oraș din nord. Vă imaginați? Mi-a spus că vrea să-mi rămână o amintire.
Primăvara.
Delegația.
În aprilie, Radu chiar fusese plecat trei zile.
Numai că mie îmi spusese că își petrecuse tot timpul pe un șantier, împreună cu doi bărbați din departamentul lui.
Am întrebat cât am putut de nepăsătoare:
— Cu ce mașină merge iubitul dumneavoastră?
— Cu un Audi gri.
Inima mi-a lovit pieptul o singură dată, greu.
— E nouă?
— Nu, are deja o zgârietură pe portiera dreaptă. E furios din cauza ei. Spune că cineva l-a atins în parcarea unui centru comercial.
Mi-am plecat ochii.
În mai, Radu îmi povestise aproape o oră cum ne lovise un vecin mașina în parcare.
Era chiar indignat.