În drum spre spital, baloanele legănate pe scaunul din dreapta îmi făceau inima să tresalte de bucurie. Zâmbeam fără să mă pot opri. În ziua aceea urma să-mi aduc fetele acasă.
Abia așteptam să văd chipul Andreei când avea să descopere camera copiilor, cina pe care o pregătisem și fotografiile noastre, înrămate deasupra șemineului. După nouă luni de dureri de spate, grețuri matinale și avalanșa nesfârșitelor păreri venite din partea mamei mele autoritare, soția mea merita fiecare clipă de fericire.
Pentru noi, aceea trebuia să fie împlinirea tuturor visurilor mele.
Am salutat asistentele de la recepție și m-am grăbit spre salonul Andreei. Dar, în clipa în care am împins ușa, am rămas nemișcat.
Gemenele dormeau liniștite în pătuțurile lor. Andreea însă nu era nicăieri. La început mi-am spus că poate ieșise puțin să ia aer. Apoi am văzut biletul. L-am smuls de pe masă, cu degetele tremurând.
„Adio. Ai grijă de ele. Întreab-o pe mama ta de ce mi-a făcut asta.”
L-am citit o dată. Apoi încă o dată. Cuvintele nu se schimbaseră și nici nu deveniseră mai puțin cumplite. Un fior rece mi-a străbătut trupul, înțepenindu-mă pe loc.
Ce voia să spună? De ce plecase? Nu… nu putea fi adevărat. Andreea fusese fericită. Era fericită, nu-i așa?
În salon a intrat o asistentă cu o tabletă în mână.
— Bună dimineața, domnule. Aici aveți externarea…
— Unde este soția mea? am întrerupt-o.
Femeia a ezitat și și-a mușcat buza.
— S-a externat în această dimineață. A spus că știți.
— Ea… unde a plecat? am întrebat, abia reușind să rostesc cuvintele. A spus ceva? Părea tulburată?
Asistenta s-a încruntat.
— Părea bine. Doar foarte tăcută. Vreți să spuneți că nu știați?
Am clătinat din cap.
— Nu mi-a spus nimic. Mi-a lăsat doar biletul acesta.
Am părăsit spitalul ca într-o ceață, ținând în brațe scoicile cu fetițele și strângând în pumn hârtia mototolită.
Andreea dispăruse. Soția mea, partenera mea, femeia despre care crezusem că o cunosc, plecase fără niciun avertisment. Tot ce-mi rămăsese erau două copile fragile, planurile mele făcute bucăți și acel mesaj înfiorător.
Când am ajuns acasă, mama, Doina, mă aștepta pe verandă, radiind de încântare și ținând în mâini un vas cu mâncare. Mirosul de cartofi cu brânză s-a răspândit în aer, însă nimic nu putea liniști furtuna care se dezlănțuise în mine.
— Lasă-mă să-mi văd nepoatele! a exclamat ea, punând vasul jos și venind repede spre mine. Sunt atât de frumoase, Radu! Absolut superbe!
Am făcut un pas înapoi, strângând mai tare mânerul scoicii.
— Nu încă, mamă.
Zâmbetul i s-a stins. Chipul i s-a albit, iar sprâncenele i s-au unit într-o expresie nedumerită.
— Ce s-a întâmplat?
Am aruncat biletul spre ea.
— Ce ai făcut, mamă? Ce i-ai făcut Andreei?
Doina a ridicat hârtia cu degete tremurătoare. Ochii ei albaștri au alergat peste rânduri și, pentru o clipă, am avut impresia că se va prăbuși.
— Radu, nu știu despre ce vorbești, a murmurat ea. Andreea a fost mereu prea emotivă. Poate că…
— Nu mă minți!
Vocea mea a răsunat pe toată veranda.
— Nu ți-a plăcut niciodată de ea. Mereu ai găsit o cale să o subminezi, să o critici, să o faci să se simtă mică…
— Eu doar am încercat să te protejez! i s-a frânt vocea, în timp ce lacrimile îi curgeau pe obraji.
M-am întors cu spatele, simțind cum mi se strânge stomacul. Nu mai puteam avea încredere în nimic din ce spunea. Orice s-ar fi întâmplat între ele, Andreea plecase. Iar eu trebuia acum să adun singur toate bucățile vieții noastre.
În seara aceea, după ce le-am culcat pe Mara și Sofia, m-am așezat la masa din bucătărie. Într-o mână țineam biletul Andreei, iar în cealaltă un pahar de whisky. În urechi îmi răsunau protestele mamei, dar nu reușeam să alung întrebarea care se rotea fără încetare în mintea mea:
Ce ai făcut, mamă?
Mi-am amintit de mesele în familie și de înțepăturile pe care Doina i le arunca Andreei. Soția mea le respingea de fiecare dată, prefăcându-se că nu o ating. Abia acum, când era prea târziu, înțelegeam cât de adânc o răniseră.
Am început să caut. La propriu și la figurat.
Durerea și dorul de femeia dispărută deveneau tot mai apăsătoare pe măsură ce îi cercetam lucrurile. În dulap am găsit o cutie de bijuterii. Am ridicat capacul, apoi am observat o foaie strecurată dedesubt.
Era o scrisoare adresată Andreei, scrisă de mama mea. Inima a început să-mi bată nebunește când am citit:
„Andreea, nu vei fi niciodată suficient de bună pentru fiul meu. L-ai prins în capcană cu sarcina asta, dar să nu-ți imaginezi că mă poți păcăli. Dacă îți pasă de copii, vei pleca înainte să le distrugi viața.”
Hârtia mi-a alunecat din mână.
Asta era explicația. Din cauza aceea plecase. Mama o hărțuise în timp ce eu nu vedeam nimic. Am trecut prin toate amintirile noastre, prin fiecare conversație pe care o considerasem nevinovată, prin fiecare moment în care ar fi trebuit să observ ceva.
Cât de orb fusesem?
Era aproape miezul nopții, dar nu-mi mai păsa. M-am dus în camera de oaspeți și am bătut în ușă până când mama mi-a deschis.