— Cum ai putut să faci asta? am întrebat, fluturând scrisoarea în fața ei. Atâta timp am crezut că ești doar autoritară, dar tu o intimidezi pe Andreea de ani întregi, nu-i așa?
Chipul i s-a golit de culoare când a recunoscut scrisul.
— Radu, ascultă-mă…
— Nu! Acum mă asculți tu. Andreea a plecat din cauza ta. Ai făcut-o să creadă că nu valorează nimic. Iar acum ea nu mai este aici, iar eu încerc să-mi cresc singur cele două fetițe.
— Am vrut doar să te protejez, a șoptit Doina. Ea nu era destul de bună pentru tine…
— Este mama copiilor mei! Nu tu hotărăști cine este suficient de bun pentru mine sau pentru ele. S-a terminat, mamă. Împachetează-ți lucrurile și pleacă.
Lacrimile au început să-i curgă fără oprire.
— Nu este ceea ce crezi.
— Ba exact asta este, am spus rece, fără să-mi mai recunosc propria voce.
A deschis gura ca să se apere, însă s-a oprit. Probabil a văzut în ochii mei că nu aveam de gând să cedez. O oră mai târziu, plecase. Mașina ei a dispărut pe stradă, iar casa a rămas cufundată într-o tăcere apăsătoare.
Următoarele săptămâni au fost un coșmar.
Nopți nedormite, scutece murdare și plânsete nesfârșite — ale copiilor sau ale mele — îmi ocupau aproape fiecare clipă. Nu mai aveam timp nici să respir, darămite să mă gândesc limpede.
Totuși, în fiecare moment de liniște, mintea mea se întorcea la Andreea. Am sunat prietenii și rudele ei, sperând să găsesc măcar un indiciu care să-mi spună unde se afla. Nimeni nu știa nimic. Doar Ioana, o fostă colegă de facultate a Andreei, a rămas tăcută câteva secunde înainte să vorbească.
— Mi-a spus că se simțea… prinsă, a recunoscut ea la telefon. Nu din cauza ta, Radu, ci din cauza întregii situații. Sarcina, mama ta… La un moment dat mi-a spus că Doina credea că gemenelor le-ar fi mai bine fără ea.
Cuvintele m-au străpuns.
— De ce nu mi-a spus că mama îi vorbea așa?
— Îi era teamă, Radu. Se temea că Doina te va întoarce împotriva ei. Am rugat-o să discute cu tine, dar… vocea Ioanei s-a frânt. Îmi pare rău. Ar fi trebuit să insist mai mult.
— Crezi că este bine?
— Sper că da, a răspuns ea încet. Andreea este mai puternică decât pare. Dar, Radu… continuă să o cauți.
Săptămânile s-au transformat în luni.
Într-o după-amiază, când Mara și Sofia dormeau, telefonul meu a vibrat. Primisem un mesaj de la un număr necunoscut.
Când am deschis fotografia atașată, mi s-a tăiat respirația. Andreea ținea gemenele în brațe, într-un salon de spital. Era palidă, însă liniștită. Sub fotografie se afla un singur mesaj:
„Îmi doresc să fiu mama pe care o merită. Sper să mă ierți.”
Am sunat imediat numărul, dar apelul nu s-a conectat. I-am scris, însă mesajul meu nu a ajuns la destinație. Era ca și cum aș fi strigat într-un gol fără fund.
Totuși, fotografia mi-a redat speranța. Andreea era vie. Era liberă. Și, undeva în adâncul ei, încă se gândea la noi, chiar dacă era evident că suferea.
Nu aveam să renunț niciodată la ea.
A trecut un an fără niciun semn, fără vreo veste și fără să aflu unde se ascundea Andreea. Prima aniversare a gemenelor a fost amară și frumoasă în același timp. Îmi investisem toată energia în creșterea lor, dar durerea provocată de lipsa mamei lor nu mă părăsise.
În seara aceea, fetele se jucau în sufragerie când cineva a bătut la ușă.
Pentru o clipă am crezut că visez.
Andreea stătea în prag, cu o mică pungă de cadou strânsă între degete și ochii plini de lacrimi. Arăta mai sănătoasă. Obrajii îi erau mai plini, iar în postura ei se simțea o siguranță pe care nu o mai avusese înainte. Dar, dincolo de zâmbet, tristețea încă îi apăsa chipul.
— Îmi pare rău, a șoptit ea.
Nu am lăsat-o să mai spună nimic. Am tras-o spre mine și am strâns-o cât am putut de tare. A plâns cu fața lipită de umărul meu, iar pentru prima dată după un an am simțit că o parte din mine se întorsese acasă.
În săptămânile care au urmat, Andreea mi-a povestit cât de mult o copleșiseră depresia postnatală, vorbele crude ale mamei mele și sentimentul că nu era suficient de bună.
Plecase ca să-și protejeze fetițele și ca să scape din spirala urii de sine și a disperării. Începuse terapia și se ridicase încet, pas cu pas, chiar dacă fiecare pas fusese dureros.
Într-o noapte, stătea pe podeaua camerei copiilor, în timp ce Mara și Sofia dormeau.
— Nu am vrut să plec, mi-a spus ea. Dar nu mai știam cum să rămân.
I-am prins mâna.
— O să trecem împreună prin toate.
Și exact asta am făcut.
Nu a fost ușor. Vindecarea nu este niciodată ușoară. Însă iubirea, puterea de a rezista și bucuria pe care o simțeam privind cum cresc Mara și Sofia ne-au ajutat să reconstruim ceea ce aproape pierdusem.