— Zece centimetri sunt mai mult decât suficienți! N-am inventat eu asta — există studii care au demonstrat-o de mult, a declarat Mihai cu o seriozitate desăvârșită, în timp ce își încheia blugii. Eu făceam eforturi uriașe să nu râd.
Aveam patruzeci și șase de ani și, de-a lungul vieții, auzisem destule confesiuni bărbătești cât să nu leșin în fața unei asemenea revelații.
— Ce studii, Mihai? Ești în mijlocul băii mele, cu pantalonii încă desfăcuți, și încerci serios să mă convingi că ar trebui să fiu fericită?
— Majoritatea femeilor nici măcar nu se plâng de lucrul ăsta!
— Atunci poate ar fi mai bine să cauți reprezentantele acelei majorități. Eu, după cum se vede, nu fac parte din ea.
Nici acum nu-mi era clar când se transformase întâlnirea obișnuită dintre doi adulți într-un spectacol absurd despre performanța masculină. Seara începuse fără nimic neobișnuit. După patruzeci de ani nu mai așteptam prințul fermecător, dar încă speram să întâlnesc un bărbat normal, cu care să pot bea un ceai, să vorbesc despre viață și să nu descopăr brusc o nouă ciudățenie.
Întâlnirile moderne mi se păreau tot mai des un test pentru rezistența nervilor. Uneori aveam impresia că unii bărbați cred cu sinceritate că, dacă o femeie acceptă să iasă de două ori cu ei, să stea la o cafenea și să se plimbe seara, restul trebuie să se întâmple de la sine. Fără discuții, fără îndoieli, fără stângăcii și, mai ales, fără dreptul ei de a se răzgândi.
Pe Mihai îl cunoscusem pe internet. Avea patruzeci și patru de ani, era divorțat și lucra într-un service auto. La început mi se păruse chiar plăcut. Nu mă copleșea cu complimente deplasate, nu dispărea zile întregi fără explicații și, lucru foarte important, nu-mi trimisese fotografii indecente la câteva ore după ce făcuserăm cunoștință. Numai pentru atât ar fi meritat, în gândul meu, o medalie pentru comportament decent.
Am vorbit câteva săptămâni prin mesaje, apoi am decis să ne vedem. Au urmat și alte întâlniri. Plimbări, discuții despre filme, copii, serviciu, foste relații, rate și sănătate — subiecte firești pentru doi oameni care trecuseră de perioada romantismului naiv și încercau să afle dacă viețile lor s-ar potrivi.
Primele ieșiri au fost neașteptat de liniștite. Mihai era atent, îmi scria dimineața, povestea întâmplări amuzante din atelier și pomenea uneori de fosta soție, însă fără furie, fără acuzații și fără monologuri despre felul în care ea îi distrusese viața. Îmi îngăduisem chiar o speranță prudentă: poate, de data aceasta, întâlnisem un bărbat fără un sertar ascuns plin de surprize neplăcute.
Totuși, experiența îmi șoptea cu încăpățânare contrariul. După patruzeci de ani, singurătatea îndelungată rareori apare fără niciun motiv. De obicei, undeva în spatele ei se află o particularitate. Doar că uneori ai nevoie de timp ca să o observi.
La a cincea întâlnire ne-am plimbat mult pe lângă apă. Era o seară caldă, conversația curgea ușor, iar Mihai făcea glume și încerca din când în când să mă prindă de mână. Nu m-am opus. Totul părea firesc și chiar agreabil.
Când m-a condus până la scară, a tușit stânjenit.
— Ascultă… aș putea să urc puțin la tine? Am nevoie urgentă la baie.
Mi s-ar fi părut absurd să refuz un adult pentru un asemenea motiv. Ne plimbaserăm într-adevăr mult, iar localurile din apropiere erau deja închise. Așa că l-am lăsat să intre fără prea multe gânduri. I-am arătat baia, apoi m-am dus în bucătărie să pun apa la fiert. În ciuda tuturor dezamăgirilor, încă păstram obiceiul de a-mi trata oaspeții cu normalitate.
— Vrei un ceai? am strigat din bucătărie.
— Da! mi-a răspuns el din spatele ușii.
La început nu am observat nimic suspect. După zece minute am început să mă mir. După un sfert de oră m-am neliniștit, iar când s-au împlinit douăzeci de minute, politețea a fost învinsă de îngrijorare.
Fierbătorul dăduse în clocot, se răcise, iar eu îl pornisem din nou. Din baie se auzeau foșnete, oftaturi grele și zgomote de obiecte mișcate. Părea că acolo nu se afla un bărbat matur, ci un animăluț prins printre prosoape, care încerca disperat să iasă.
Mi-am încruntat sprâncenele. Mi-au venit imediat în minte gânduri neplăcute: dacă i se făcuse rău? Inima, tensiunea… nu mai aveam douăzeci de ani.
M-am apropiat și am bătut încet în ușă.
— Mihai, ești bine?
— Sigur! Totul este în regulă! a răspuns el cu o veselie suspectă. Ies imediat.
Au mai trecut câteva minute. Stăteam pe hol cu brațele încrucișate și priveam fâșia de lumină de sub ușă. Zgomotele nu se opreau. Apoi ceva a căzut surd pe podea, ca o sticluță de plastic.
— Mihai?
— O secundă! Gata!
În sfârșit, broasca a făcut clic. Ușa s-a deschis încet, iar în prag a apărut el, roșu la față, ciufulit și cu aerul unui om care tocmai terminase o procedură de o importanță extraordinară. Cămașa îi era desfăcută aproape până la piept, iar în mâini ținea, fără niciun motiv evident, uscătorul meu de păr.
M-am uitat la uscător, apoi la el.
— Ce ai făcut acolo?
Mihai s-a bâlbâit.
— Păi… m-am aranjat puțin.
— Pentru ce anume?