Gheorghe Popescu tăia lemne de cum se lumina de ziuă, înainte ca soarele să urce deasupra părului bătrân din grădină. În iulie, după ora zece, aerul din curte devenea atât de greu, încât abia mai puteai respira. De aceea, omul încerca să termine totul cât mai devreme: despica surcele pentru grătar, aducea apă, mătura banca de sub nuc, întindea pe masă mușamaua cu maci și cobora în beci două borcane mari cu compot, ca să se răcească bine până la sosirea musafirilor.
— Iar îi aștepți? Nicu se sprijini cu coatele de gard.
— Îi aștept.
— Sunt mulți de data asta?
— Șapte. Cu tot cu copii.
Nicu își mișcă buzele, de parcă ar fi vrut să spună ceva mai lung, dar până la urmă rosti doar atât:
— Tu le pregătești lemnele, le încălzești baia, scoți carnea din frigiderul tău…
— Nicule, Gheorghe puse toporul pe butuc, am avut casa atât de liniștită un an întreg, încât am ajuns să vorbesc singur cu voce tare. Lasă să fie măcar gălăgie.
Pe soția lui, Elena, o îngropase în urmă cu doi ani, într-o toamnă rece. După moartea ei, casa devenise dintr-odată prea mare. Gheorghe continua să se trezească la cinci dimineața, din obișnuință, însă pe la șapte nu mai știa cu ce să-și umple ziua până seara.
Mașinile intrară una după alta în curte, ridicând un nor de praf până la cireș.
— Uite câți ați venit! Gheorghe își deschise larg brațele, de parcă ar fi vrut să îmbrățișeze deodată ambele mașini și pe toți cei coborâți din ele.
— Ne-am gândit să venim la tine pentru sfârșitul de săptămână, tată, spuse Mihai, fiul lui, scoțând gențile din mașină. Tu ai zis că locul ăsta trebuie încălzit, că altfel se răcește de tot.
Nora lui, Alina, coborî după el, își potrivi ochelarii de soare și, înainte să-l salute cum se cuvine pe socru, privi spre copacii de deasupra curții.
— Bună ziua, domnule Gheorghe. Vai, câți peri aveți! Și merele se vor coace în curând. Vă dați seama câte lucruri se pot pune pentru iarnă?
— Vor fi destule, Alinuța. Și vișinul a rodit bine anul acesta. Am făcut deja dulceață. Luați și voi când plecați.
Femeia zâmbi repede și mulțumită, cu zâmbetul acela pe care îl au oamenii când înțeleg că o parte din muncă a fost făcută deja în locul lor.
— Dar cine sunt domnișorii ăștia care au venit la mine? întrebă bunicul, mijindu-și ochii spre copii.
— Cum adică, bunicule? se supără fetița de cinci ani. Eu sunt nepoata ta!
— Nepoata mea era mică și nu putea să spună „r”.
— Eu am crescut! Uite: r-r-r-r-r!
Daria rosti sunetul cu atâta concentrare, încât închise ochii și își încreți nasul.
Toți izbucniră în râs.
Râse și bunicul.
Iar undeva, adânc în piept, simți imediat că i se făcuse mai ușor.
— Acum te recunosc. Ești a mea. Dar băieții aceștia serioși cine sunt?
— El este Daniel, fratele meu. Iar el este Matei, băiatul vecinei noastre. Suntem prieteni și de aceea a venit și el. Are doisprezece ani.
Matei era slăbuț, cu părul zburlit și cu un genunchi zgâriat. Întinse mâna ca un om mare, cu palma înainte.
— Bună ziua. Aveți o curte foarte frumoasă.
Gheorghe strânse mâna îngustă a copilului.
Dintr-un motiv pe care nici el nu l-ar fi putut explica, clipa aceea avea să-i rămână în minte mai limpede decât multe altele.
Așa începu totul.
În fiecare sâmbătă, curtea se umplea de voci. În grătar trosneau lemnele, din baia încălzită ieșea abur gros, copiii se dădeau în leagănul pe care îl sudase cândva ginerele unui vecin.
Gheorghe iubea acele zile în fiecare amănunt al lor.
Începea pregătirile încă de joi: cumpăra carne de la magazinul din sat, cocea plăcintă cu brânză, sorta cartofii și ștergea banca de mai multe ori, chiar dacă era deja curată.
Avea impresia că, dacă totul va fi pregătit și pus la punct, ei vor veni cu siguranță.
Nimeni nu-l întreba vreodată dacă îi era greu.
Nimeni nu punea mâna pe sapă sau pe găleată.
De cele mai multe ori soseau cu mâinile goale și plecau încărcați.
Borcane cu dulceață.
Dovlecei.
Cartofi.
Miere cumpărată de la apicultorul din celălalt capăt al satului.
Doar Matei căra mereu farfuriile de pe verandă și punea întrebări care îl făceau pe bătrân să zâmbească.
— Bunicule Gheorghe, de ce puneți butucul în picioare? Nu e mai simplu să-l culcați?
— Pentru că așa se despică mai ușor. Vino aici.
Îi așeză băiatului mâinile pe coada toporului: una mai jos, cealaltă aproape de partea grea a uneltei.
— Nu lovi cu toată puterea din umăr. Lasă toporul să cadă. Este greu și singur își face treaba.
Matei lovi.
Butucul se despică printr-un trosnet sec, iar cele două jumătăți săriră în direcții diferite.
Băiatul se uită la ele de parcă tocmai ar fi văzut o minune adevărată.
— Mai pot o dată?
— Data viitoare, sâmbătă, râse bunicul. Du-te și mănâncă, te caută deja mama ta.
Seara, după ce toți plecau, Gheorghe spăla vasele și fredona încet, numai pentru el.
Pe lada din sufragerie, sub un geam, păstra un desen făcut de Daria: o casă, bunicul cu un baston — deși el nu avusese niciodată baston, doar că fetița era convinsă că toți bunicii trebuie să aibă unul — și un soare uriaș, aproape cât jumătate din casă.
Au trecut patru ani.