Septembrie fusese neobișnuit de blând în anul acela. Ziua, soarele încă încălzea aproape ca în mijlocul verii, însă serile aduceau deja frigul toamnei, iar frunzele galbene foșneau sub pașii trecătorilor.
Tatiana fusese cât pe ce să renunțe de două ori la întâlnire. Mai întâi scrisese pe grupul fostelor colege: „Fetelor, cred că nu mai ajung. Am foarte multe de făcut”. Apoi ștersese mesajul înainte ca cineva să-l vadă.
Totuși, împlineau treizeci de ani de la absolvire.
Trecuseră trei decenii de când terminaseră școala pedagogică. Pe atunci aveau șaptesprezece sau optsprezece ani. Își împrumutau cursurile, fugeau la bufet pentru ceai și pateuri, își dădeau una alteia ciorapi înainte de serile dansante și credeau sincer că la patruzeci și cinci de ani viața era aproape încheiată.
Acum, cele mai multe se apropiau de cincizeci.
Au ales pentru întâlnire un restaurant mic, nu departe de centru. Nimic extravagant: o sală separată pentru douăsprezece persoane, o masă lungă, perdele deschise la culoare, o vază cu flori uscate și o chelneriță care intra din când în când să strângă farfuriile goale.
Tatiana a sosit printre ultimele.
— Tania! Silvia a fost prima care s-a ridicat. Doamne, parcă nu te-ai schimbat deloc!
Tatiana a izbucnit în râs.
— Nu exagera. M-am schimbat, și încă destul de mult.
— Bine, au apărut ochelarii, a recunoscut Silvia, îmbrățișând-o. Dar în rest ești aceeași.
Tatiana și-a scos geaca deschisă la culoare și a privit nesigură în jur. Pe unele le-a recunoscut imediat, pe altele doar după voce.
Elena stătea lângă fereastră.
În anii de școală, ea și Tatiana nu fuseseră apropiate. Învățaseră în aceeași grupă, schimbaseră câteva vorbe în pauze, făcuseră o singură dată curățenie împreună în sală și fuseseră de câteva ori partenere la lucrările practice. Atât.
— Bună, Tania, a salutat-o Elena cu căldură.
— Bună.
— Vino să stai cu noi. Uite, este un loc liber.
Vizavi se afla Irina. Și pe ea Tatiana a recunoscut-o imediat. Nu era vorba neapărat de chipul ei, ci de felul în care vorbea. Încă din școală, Irinei îi plăcea să știe totul despre toată lumea și avea talentul de a face remarci dureroase cu un aer atât de glumeț, încât părea că nu spusese nimic rău.
— Vai, Tania, a zis ea, măsurând-o din priviri. Tot timidă ai rămas.
— Probabil, a zâmbit Tatiana.
— Vă amintiți cum, în primul an, îi era frică să răspundă la tablă?
Câteva dintre femei au chicotit.
Tatiana a zâmbit și ea, deși se simțise brusc stingherită.
— Da, s-a întâmplat.
— Atunci mă întrebam dacă viața te va învăța vreodată să te aperi singură.
— Irina, gata, că abia am început, a intervenit Silvia, făcând un gest cu mâna.
— Ce-am spus? N-am zis nimic rău.
Au venit salatele, iar conversația s-a mutat treptat la profesori, cămin și fotografiile vechi. Pentru câteva minute, Tatiana s-a relaxat.
O asculta pe Natalia povestind despre nepoata ei, pe Silvia plângându-se de scumpiri și pe Elena râzând de o întâmplare veche cu examenul la psihologie.
Apoi Irina s-a întors din nou spre ea.
— Tania, tu unde lucrezi acum?
— La un magazin. Sunt administrator.
— Serios?
— Da.
— Și nu ai lucrat niciodată în domeniul pentru care ai învățat?
— Am lucrat cândva. După aceea s-au schimbat lucrurile.
Irina a clătinat din cap.
— Păcat. Atâția ani de studiu…
Tatiana a luat paharul cu apă de pe masă.
— Fiecare ajunge să-și ducă viața în felul lui.
— Așa este, a aprobat Irina. Eu am spus mereu că trebuie să știi să te prezinți. Tu stăteai tot timpul liniștită, nici nu te observa nimeni.
Tatiana nu i-a răspuns. Nimeni nu a acordat prea multă atenție replicii, fiindcă în jur se purtau mai multe discuții în același timp.
După un timp, au început să spună unde locuiesc acum.
— Eu m-am mutat într-un bloc nou, povestea Irina. Cartierul nu-mi place prea mult, dar ne gândim să mai cumpărăm un apartament. Mama spune că ar fi bine să facem asta cât încă ne permitem.
— Dar tu, Tania? a întrebat Natalia.
— Eu stau într-o casă a mea. E mică și se află la marginea orașului.
— Ai cumpărat-o singură? Irina și-a ridicat sprâncenele.
Tatiana nu a înțeles de ce acel „singură” sunase atât de ciudat.
— Da.
— Uau.
Irina a zâmbit într-un fel greu de interpretat.
— Bravo. Până la urmă ai învățat să te descurci.
Tatiana și-a coborât privirea.
— Se pare că da.
Elena, care până atunci tăiase în liniște cartoful copt, a ridicat capul.
Irina însă nu se oprise.
— Dar soțul?
La masă s-a făcut puțin mai liniște.
— Drumurile noastre s-au despărțit cu mult timp în urmă, a răspuns Tatiana.
— Aha…
Pe chipul Irinei s-au amestecat curiozitatea și o compasiune care nu părea deloc sinceră.
— Deci ești singură?
— Da.
— Copii ai?
— Trei.
— Au locuit toți cu tine?
— Da, cu mine.
— Uau.
Irina s-a lăsat pe spătarul scaunului.
— Trei copii… Asta trebuie să fi fost greu. În asemenea condiții nu mai ai timp de carieră.
Tatiana a simțit cum i se încing obrajii. Ura astfel de momente. Le urâse la douăzeci de ani și le ura și acum.