Maria detesta serile de sâmbătă petrecute la Cătălin și Nicoleta.
Nu pentru că nu i-ar fi plăcut gazdele. Nicoleta era o femeie blândă, gătea minunat și făcea mereu tot posibilul ca fiecare musafir să se simtă bine primit.
Maria ura însă altceva.
Ura femeia în care se transforma de fiecare dată când mergea acolo.
Bărbații se așezau în jurul mesei mari, își turnau coniac și discutau despre mașini, apartamente, serviciu, investiții și politică.
Femeile aduceau salatele.
Apoi puneau pe masă felul principal.
După aceea strângeau farfuriile.
La final pregăteau ceaiul.
Iar dacă vreunul dintre bărbați făcea o glumă despre propria soție, ceilalți izbucneau imediat în râs.
În cei treisprezece ani de căsnicie, Maria învățase să râdă împreună cu ei.
Chiar și atunci când glumele o vizau pe ea.
Mai ales atunci.
Așa era mai simplu.
În acea sâmbătă, a stat mult în fața oglinzii.
A ales o rochie verde-închis, și-a lăsat părul desfăcut, apoi și l-a prins din nou.
Andrei a apărut în pragul dormitorului.
— Ești gata?
Nici măcar nu s-a uitat la ea.
— Da.
— Atunci hai să plecăm.
În mașină, aproape tot drumul a vorbit la telefon.
Maria privea luminile orașului alunecând pe lângă geam și se gândea că, odinioară, ea și Andrei puteau sta ore întregi de vorbă.
Nu mai știa când dispăruse apropierea aceea.
La Nicoleta se adunase aceeași gașcă obișnuită.
După al doilea pahar, discuția a ajuns, inevitabil, la mașini.
— Maria și-a luat permisul de curând, își aminti Cătălin. Când o vedem la volan?
Andrei a zâmbit strâmb.
— La ce volan?
A tăiat o bucată de carne și, fără să ridice ochii, a continuat:
— Mai întâi trebuie să-i cumperi mașină. Ea nu e în stare nici măcar să-și plătească singură benzina.
Câțiva bărbați au râs.
Maria a zâmbit și ea.
Doar din reflex.
— Măcar acum o să te poată duce acasă după petreceri, glumi Cătălin.
— Nici vorbă.
Andrei s-a lăsat pe spătarul scaunului.
— O întrețin de treisprezece ani. Salariul ei ajunge doar pentru farduri, bluze și alte plăceri feminine.
Maria s-a uitat la el.
Avea serviciu.
Nu lucra cu normă întreagă, ce-i drept.
După nașterea celui de-al doilea copil, cariera ei aproape dispăruse.
Dar muncea.
Din banii ei cumpăra haine pentru copii.
Plătea cursurile fiicei.
Lua cadouri pentru părinți.
Și, atunci când banii pe care Andrei îi lăsa în casă se terminau prea repede, cumpăra și alimentele necesare.
În varianta lui despre viața lor de familie, lucrurile erau însă foarte clare:
el aducea bani.
ea îi cheltuia.
— Andrei, ajunge, spuse Nicoleta. Maria este, de fapt, o femeie de aur.
Soțul ei a râs scurt.
— Aurul poate fi măcar vândut.
Râsetele s-au rostogolit din nou în jurul mesei.
Maria și-a plecat privirea.
În trecut, asemenea cuvinte ar fi durut-o.
Acum simțea doar un gol ciudat, ca și cum înăuntrul ei nu mai rămăsese nimic de apărat.
S-a ridicat.
— Vrei să te ajut cu vasele?
În bucătărie, Nicoleta i-a vorbit încet:
— Să nu te superi pe el. A băut.
Maria a privit-o direct.
— Și când e treaz, cu ce se justifică?
Nicoleta a rămas nemișcată.
Nu găsise niciun răspuns.
După aproximativ o oră, Cătălin a propus ca, în vara aceea, toți să închirieze o casă mare la mare.
Au început să calculeze cât ar costa.
— Dacă împărțim suma între familii, nu e chiar atât de mult, spuse el.
Andrei s-a animat imediat.
— Noi mergem.
Apoi s-a întors spre Maria.
— Tu îți plătești jumătatea?
În jurul mesei s-a lăsat liniștea.
Maria știa deja ce urma.
Așa se întâmpla mereu.
Mai întâi venea întrebarea.
Apoi o pauză.
După aceea o glumă.
Și, în cele din urmă, râsetele.
— De fapt, ce jumătate?
Andrei a izbucnit zgomotos.
— Plătește singură pentru tine! Eu nici măcar nu te-am invitat!
Radu a pufnit.
Cineva și-a ascuns râsul în pahar.
Nicoleta și-a coborât ochii.
Iar tânăra așezată vizavi de Maria a privit-o cu milă.
Privirea aceea a durut mai tare decât toate râsetele.
Nu era răutăcioasă.
Nu conținea batjocură.
Era doar plină de compasiune.
De parcă, uitându-se la Maria, fata înțelesese deja totul despre viața ei.
Maria și-a așezat încet șervețelul pe masă.
Și-a luat geanta.
— Unde pleci? a întrebat Andrei.
— Acasă.
— Dar am venit cu mașina.
— Îmi chem un taxi.
— Maria, ce-ai pățit? A fost doar o glumă.
Ea l-a privit drept în ochi.
— Știu.
Apoi a ieșit.
În taxi, pentru prima dată după mulți ani, Maria nu a plâns.
Se uita la chipul ei reflectat în geam.
Patruzeci și unu de ani.
Treisprezece ani de căsnicie.
Doi copii.
Un serviciu ales doar fiindcă îi permitea să-și ia băiatul la timp de la școală.
Un cont bancar la care soțul avea acces.
O casă trecută pe numele lui.
Mașina lui.
Cardul lui de credit.
Până și vacanța, își dădea acum seama, fusese tot a lui.
Ce îi aparținea ei?
Maria a căutat îndelung un răspuns.
Nu a găsit niciunul.
A doua zi, Andrei s-a purtat de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.
— Mai este cafea?
— Este.
— Ieri ai exagerat.
Maria nu a spus nimic.
— Serios acum, ce-am zis atât de grav?
Ea s-a întors spre el.
— Nimic.
— Exact.
El a zâmbit.
— O femeie normală știe să guste o glumă.
Maria i-a răspuns cu același zâmbet.