La treizeci de ani, din afară, păream un om care reușise în viață. Aveam mai multe service-uri auto, o casă mare în afara orașului, un SUV bun și venituri suficient de mari încât să nu mă gândesc la fiecare bancnotă cheltuită. Pentru cei care mă cunoșteau, viața mea arăta aproape perfect. Doar că, în interior, mai ales când venea vorba despre relații, simțeam un gol pe care nu reușeam să-l umplu.
Povestea se repeta de fiecare dată. Imediat ce o fată afla că nu eram un bărbat obișnuit, ci unul cu bani, atitudinea ei se schimba. În conversații apărea prudența, zâmbetele deveneau calculate, iar printre cuvinte începeau să se strecoare aluzii transparente. Nu mai eram văzut ca un om adevărat, cu obiceiuri, temeri, pasiuni și slăbiciuni. În locul lui Andrei apărea o oportunitate convenabilă.
Cu timpul, lucrul acesta nu doar că m-a obosit, ci a început să mă și enerveze. Voiam să aflu dacă mai exista sinceritate în oameni sau dacă totul ajunsese să fie construit pe interes.
În perioada aceea am cunoscut-o pe Elena pe internet. Profilul ei mi-a atras atenția din prima. Nu afișa lux, nu poza în locuri scumpe și nu încerca să demonstreze nimic. Avea fotografii obișnuite, descrieri scurte și câteva formulări ușor stângace. Lucra ca asistentă medicală și scria de parcă nu simțea nevoia să pară altcineva.
Am vorbit aproape o săptămână. Conversațiile curgeau liniștit. Nu mă grăbea, nu mă întreba despre bani și nici nu încerca să afle ce poziție aveam în viață. Când am ajuns să discutăm despre o întâlnire, mi-a venit ideea unui mic experiment.
I-am propus să ne plimbăm prin parc. Fără mașină, fără restaurant scump și fără decorul elegant pe care îl aleg de obicei oamenii pentru prima întâlnire.
„Mașina e la reparat, iar în perioada asta stau cam prost cu banii. Salariul întârzie”, i-am scris, apoi am așteptat răspunsul.
De obicei, după asemenea cuvinte, fetele își pierdeau repede interesul. Elena însă a reacționat cu totul altfel:
„Nu-i nimic. O plimbare e chiar mai plăcută.”
Am hotărât să duc testul mai departe.
Din dulap am scos o geacă veche, pe care nu o mai purtasem încă din anii de facultate. Am ales o pereche simplă de blugi și niște adidași uzați. Ceasul scump a rămas acasă, iar la mână mi-am pus o brățară ieftină. În buzunar am strecurat puțini bani, exact cât să nu par complet lefter.
În ziua stabilită am ajuns în parc înaintea ei. M-am așezat pe o bancă și, spre surprinderea mea, am început să mă simt neliniștit. Nu mai avusesem de mult asemenea emoții înaintea unei întâlniri.
Elena a apărut la timp. Nu purta un machiaj strident și nu încerca să impresioneze prin înfățișare. Avea un palton simplu, o privire deschisă și un zâmbet discret.
— Bună! Tu ești Andrei? m-a întrebat.
— Da. Îmi pare rău că totul e atât de modest. Trec printr-o perioadă mai dificilă.
M-am pregătit pentru reacția pe care o știam deja: jenă, dezamăgire sau răceală. Elena doar a ridicat ușor din umeri.
— Nu e nicio problemă. Important e că ne-am întâlnit. Mergem?
Am pornit pe alee. Discuția s-a legat fără efort, firesc, fără pauze apăsătoare. Nu era nici urmă de seriozitate prefăcută și nici dorința de a mă impresiona. Ne-am amintit întâmplări din copilărie, am vorbit despre cărți și despre lucruri mărunte care ni se întâmplaseră, apoi am ajuns să discutăm despre motivul pentru care ploaia poate liniști uneori mai bine decât muzica.
Nu m-a întrebat cu ce mă ocup, nu a încercat să afle cât câștig și nu a evaluat cât de „promițător” eram. O interesa altceva: ce gândeam, cum reacționam, în ce fel vorbeam și unde îmi fugea privirea.
Pe măsură ce înaintam, îmi era tot mai greu să păstrez personajul pe care îl inventasem. Cu fiecare pas îmi permiteam mai mult să fiu eu însumi.
La un moment dat chiar am uitat de ce pusesem la cale întregul spectacol.
Timpul a trecut fără să ne dăm seama. Spre seară s-a răcit și amândoi am început să simțim foamea. Nu departe se afla un chioșc mic, de unde se puteau cumpăra cafea și mâncare simplă.
— Vrei să mâncăm ceva? Dar fără restaurant. Sincer, în perioada asta nu mi-aș permite, i-am spus.
Am scos intenționat banii cu o stângăcie studiată, prefăcându-mă că număr ultimele bancnote și câteva monede.
— Două cafele și o lipie cu carne. O împărțim, i-am spus vânzătorului.
O urmăream pe Elena cu coada ochiului, așteptând să văd măcar o umbră de nemulțumire. În mintea mea se formau deja scenariile cunoscute: avea să devină distantă, să se dezamăgească sau să inventeze un motiv ca să plece.
Dar ea a rămas pur și simplu lângă mine, privind oamenii care treceau.
— E o seară atât de frumoasă, nu crezi? a spus încet.
Pentru o clipă nu am știut ce să răspund.
— Da… e frumoasă.
Ne-am așezat pe o bancă. Elena ținea paharul de carton cu ambele mâini, ca și cum nu doar cafeaua o încălzea. Nu avea nici iritare în privire, nici reproșuri și nici nu compara întâlnirea noastră cu ceva mai scump sau mai spectaculos.
Eu încă așteptam să se întâmple ceva care să tulbure liniștea aceea neobișnuită.
Minutele treceau și totul rămânea la fel.