Elena avea un plan simplu, aproape copilăresc în frumusețea lui: voia să-și petreacă vacanța împreună cu soțul, undeva la mare. Radu îi promisese că, de data aceasta, vor pleca sigur. Biletele erau cumpărate de mult, camera de hotel rezervată, iar bagajele aproape gata…
— Iartă-mă, Ela, spuse Radu fără să-și ridice ochii din telefon. La serviciu e un haos total. Trebuie să anulăm plecarea.
Elena simți o înțepătură în piept. Nu atât din cauza veștii, cât din pricina dezamăgirii pe care o cunoștea deja prea bine. În anii de căsnicie se obișnuise cu faptul că planurile lui Radu aveau aproape întotdeauna prioritate în fața dorințelor ei.
— Nu-i nimic, înghiți ea supărarea. O să mă odihnesc măcar acasă. Citesc, stau pe balcon, beau cafea în liniște.
Pentru prima dată după foarte mulți ani, apartamentul urma să fie doar al ei. Fără grabă, fără obligații, fără să întrebe pe nimeni ce își dorește. Își imagina dimineți liniștite, romane polițiste și seri în care privea apusul de pe balcon. Pentru câteva clipe, Elena avu chiar impresia că viața îi făcuse un mic dar.
Numai că viața avea, uneori, un simț al umorului foarte ciudat.
— M-a sunat mama, anunță Radu cu o expresie mulțumită. A hotărât să nu mai meargă la stațiune. De ce să cheltuie bani, dacă tu oricum rămâi acasă și ești liberă? O să stea cu noi.
Mariana.
O femeie cu o voință de fier și cu convingerea nestrămutată că toți cei din jur sunt obligați să se adapteze după ea.
— Pentru cât timp? întrebă Elena, iar vocea îi tremură fără să vrea.
— O lună, bineînțeles! Nu-i grozav? zâmbi Radu de parcă tocmai câștigase un premiu.
În mintea Elenei se contură imediat „vacanța” care o aștepta: ore nesfârșite în bucătărie, ordine date pe un ton poruncitor, „adu-mi”, „dă-mi”, „pune-mi”, plus imposibilitatea de a face orice după propriul plac în propria casă.
— Sigur că e minunat, răspunse ea cu un calm desăvârșit.
Trei zile mai târziu, Mariana apăru la ușă de parcă nu venise în vizită, ci preluase conducerea unui teritoriu cucerit.
— Ela, de ce țineți zahărul în borcanul acesta? întrebă ea chiar după salut.
— Mamă, intră, așază-te, o întâmpină Radu, grăbindu-se să-i ia haina.
În acea clipă, Elena înțelese limpede că vacanța ei se transformase într-o lună de serviciu ca ospătăriță, bucătăreasă și menajeră.
— Astăzi faci ciorbă? Mariana se instală în fotoliu ca pe un tron personal. Dar ai grijă să nu fie acră. Și fierbe carnea mai mult.
Elena nu răspunse. Se întoarse și merse în bucătărie.
Noile reguli
Mariana se instală în apartament cu rapiditatea și siguranța unui comandant experimentat. Până seara primei zile devenise limpede că vacanța Elenei se încheiase înainte de a începe.
— Ela, unde sunt oalele adevărate? întrebă soacra, scotocind prin dulapuri. Acestea sunt prea mici. Și de ce nu ții condimentele în ordine alfabetică?
Elena mută borcănelele fără să spună nimic.
În propria bucătărie începu să se simtă ca o persoană căreia i se îngăduise, pentru scurt timp, să locuiască acolo.
— Mamă, nu te obosi, spuse Radu, continuând să citească știrile pe telefon. Elena se ocupă de toate.
Bineînțeles.
Elena avea să le facă pe toate.
Ca de fiecare dată.
La sfârșitul primei săptămâni, zilele ei ajunseseră să semene perfect între ele: se trezea la șapte dimineața, pregătea pentru soacră un mic dejun special — nu prea gras, fără multă sare și cu siguranță deloc picant — apoi făcea ordine, gătea prânzul, pregătea gustarea, cina și spăla vasele.
În fiecare zi, fără excepție.
— Pari cam obosită în ultima vreme, observă Radu într-o seară. Poate ar trebui să iei niște vitamine?
Vitamine?
Elenei îi trebuia cu totul altceva: un supliment numit „viața mea”.
Balconul — ultimul refugiu
Singurul loc în care Elena mai simțea că respiră liber era balconul.
Acolo putea să stea fără să facă nimic.
Să privească cerul.
Să-și adune gândurile.
— Ela! Vocea Marianei tăie liniștea. Unde ești? Vreau ceai!
— Vin imediat! răspunse Elena din obișnuință.
Totuși, nu se ridică.
În mintea ei se născu, pe neașteptate, o întrebare stranie:
„Ce s-ar întâmpla dacă pur și simplu nu m-aș duce?”
Gândul era atât de îndrăzneț și de neobișnuit, încât Elena simți că i se oprește respirația.
— Ela! Mă auzi sau nu?
— Te aud, murmură ea, privind balconul gol. Te aud foarte bine.
După aceea se ridică totuși și merse să pună apa pentru ceai.
Picătura care a umplut paharul
— Elena, spuse Mariana într-o după-amiază, așezată în sufragerie cu aerul unui judecător care conduce un proces de familie. Ai devenit tare retrasă în ultima vreme. Fugi mereu pe balconul acela. Nu știi deloc să comunici normal cu familia.
Familia?
Elena aproape că se înecă doar auzind cuvântul.
— Eu am venit aici ca să mă odihnesc, continuă soacra. Dar am impresia că m-am întors din nou în bucătărie. Gătit, curățenie, servit…
Elena rămase nemișcată, cu cârpa în mână.
Pentru o clipă avu senzația că lumea se întorsese cu susul în jos.
Mariana în bucătărie?
Mariana gătea?
Făcea curățenie?
Atunci ce făcuse Elena în ultimele două săptămâni?