— Andrei, unde vrei să-i duc? Ești fratele meu sau nu? — vocea Elenei se auzea atât de tare, încât Mirela distingea fiecare cuvânt, deși se afla în bucătărie.
Era ora opt într-o dimineață de sâmbătă.
Dincolo de fereastră ploua mărunt. Espressorul bâzâia încet, iar în tigaie se rumeneau ultimele clătite cu brânză. Mirela își dorea un singur lucru: să ia micul dejun în liniște cu soțul ei și să petreacă măcar jumătate de zi fără muncă, telefoane și problemele altora.
De trei săptămâni abia dacă ridicase ochii din laptop.
În sfârșit venise weekendul.
Andrei stătea lângă fereastră, cu telefonul la ureche. Expresia de pe chipul lui îi arăta Mirelei răspunsul pe care urma să i-l dea surorii sale.
— Bine, Elena. Adu-i.
Mirela lăsă încet spatula pe masă.
Andrei închise telefonul.
— Te rog să nu începi.
— Încă n-am spus nimic.
— Se vede pe fața ta.
— Și cât timp vor sta?
— Două ore, cel mult.
Mirela zâmbi fără veselie.
— Ca sâmbăta trecută?
— Mirela…
— Sau ca acum două săptămâni, când cele „două ore” s-au făcut opt?
Andrei oftă.
— Îi este greu singură. După divorț, toate au rămas pe umerii ei.
— Înțeleg.
— Atunci e bine.
— Nu, Andrei. Nu înțelegi. Înțeleg că îi este greu. Dar de ce, de fiecare dată când ei îi este greu, ajunge să-mi fie greu și mie?
Soțul ei se încruntă.
— Sunt doar copii.
— Știu că sunt copii.
— Și sunt nepoții mei.
— Știu și asta.
— Atunci care e problema?
Mirela îl privi, dar nu răspunse.
Tocmai întrebarea aceea — „care e problema?” — o scotea cel mai mult din sărite.
Pentru că Andrei aproape niciodată nu vedea problema.
Când veneau Vlad, în vârstă de șapte ani, și Radu, de cinci ani, unchiul Andrei era, în primele douăzeci de minute, cel mai grozav unchi din lume. Se juca împreună cu ei, îi purta în spate și le pornea desenele preferate.
Apoi trebuia neapărat să verifice „doar cinci minute” mesajele de serviciu, să termine un e-mail sau să se întindă puțin.
Iar după încă o oră, Mirela se trezea invariabil în bucătărie, între farfurii murdare, suc vărsat și doi copii care se certau.
Soneria se auzi după aproape patruzeci de minute.
Elena stătea în prag într-un palton deschis la culoare, cu părul aranjat impecabil și cu un machiaj atât de atent făcut, încât părea că pleacă la o întâlnire, nu că lasă copiii pentru o urgență.
— Sunteți salvarea mea!
Îi întinse Mirelei un rucsac.
— Am pus gustări, tricouri de schimb și șervețele umede. Radu s-ar putea să adoarmă. Vlad știe unde se pornesc desenele.
— Elena, la ce oră te întorci?
— Sigur înainte de prânz!
— Înainte de care prânz?
Dar Elena apăsase deja butonul liftului.
— Vă sun eu!
Ușile se închiseră.
Mirela se uită spre Andrei.
— Înainte de prânz.
— Vezi? Nu durează mult.
— Deocamdată nu văd nimic.
La prânz, Elena nu apăruse.
La ora unu nu răspunse la telefon.
La două trimise un mesaj:
„Întârzii puțin. Doar sunteți acasă.”
Mirela rămase câteva secunde cu ochii fixați pe ultima propoziție.
Doar sunteți acasă.
De parcă faptul că cineva se afla în propria locuință însemna automat că timpul lui era la dispoziția tuturor.
Până la trei, Vlad reușise să răstoarne ghiveciul cu dracaena cea mare, Radu izbucnise în plâns fiindcă i se stricase mașinuța, iar Andrei dispăruse în dormitor, spunând că îl doare capul.
— Andrei!
— Ce este?
— Vino aici.
— Imediat.
— Nu „imediat”. Acum.
El apăru după zece minute.
— De ce ești atât de agitată?
Mirela stătea în mijlocul sufrageriei cu mătura în mână.
Pământul era împrăștiat pe podea.
Pe canapea erau firimituri.
Radu plângea.
Vlad încerca să demonstreze că floarea „căzuse singură”.
— Sunt agitată pentru că sora ta ți-a cerut să o ajuți.
— Suntem familie cu toții.
— E un cuvânt foarte comod, „cu toții”. Mai ales când tot eu strâng după voi.
Andrei nu răspunse.
Elena se întoarse abia după ora zece seara.
Intră veselă, învăluită într-un parfum scump.
— Vai, sunt o mamă îngrozitoare! Iertați-mă!
— Unde ai fost? întrebă Mirela.
— Am avut niște treburi.
— Ce fel de treburi?
Elena ezită doar o clipă.
— Diverse.
Andrei interveni imediat:
— Important e că totul e în regulă. Elena, ia-i pe băieți, sunt deja obosiți.
Mirela își privi soțul.
Așa se întâmpla de fiecare dată.
Nicio întrebare incomodă.
Nicio limită.
Nicio consecință.
După cinci minute, Elena plecă, iar Mirela mai petrecu aproape o oră strângând jucăriile, curățând pata de pe covor și scoțând pământul ascuns sub dulap.
— Lasă, spuse Andrei somnoros. Facem mâine.
Mirela se îndreptă de spate.
— Cine „facem”?
Andrei tăcu.
Următoarea întâmplare avu loc miercuri.
Mirela era designer grafic. Lucrase la un proiect important pentru o rețea de clinici private, iar în acea zi trebuia să prezinte clientului conceptul final.
La opt și un sfert, Elena o sună.
Nu pe Andrei.
Direct pe ea.
— Mireluș, salvează-mă! Trebuie neapărat să ajung la dentist.
— Astăzi nu pot.
— De ce?
— Lucrez.
— Dar ești acasă.
Mirela închise ochii.
Din nou.
— Elena, și acasă tot lucrez.
— Vor sta cuminți. Am nevoie doar de câteva ore.
— Nu.
Se lăsă tăcerea.
— Andrei a spus că nu e nicio problemă.