Mara a intrat în bucătărie cu telefonul în mână și cu o expresie atât de îngrijorată, de parcă venise acasă cu o notă proastă.
— Mamă, noi sărbătorim ceva sâmbătă?
— Noi? Nu. De ce întrebi?
— Mătușa Ioana a scris pe rețele: „Sâmbătă, la casa de la țară, optsprezece persoane, grătar și multă veselie”. Și a pus o fotografie cu foișorul nostru. Pe aceea cu mărul.
Elena își șterse mâinile de prosop și luă telefonul fiicei. Fotografia fusese făcută cu un an în urmă. Chiar ea fotografiase foișorul în iulie, după ce terminase de aranjat stratul de flori de dedesubt. Acum, sub imagine, se adunaseră treizeci și patru de aprecieri și un comentariu: „Fetelor, luați și pături, se răcește seara”.
— Radu, îl chemă Elena fără să-și desprindă ochii de ecran. Vino puțin, te rog.
Soțul ei apăru în bucătărie cu o șurubelniță în mână. Repara un raft pe hol.
— Explică-mi de ce sora ta invită optsprezece oameni la casa noastră.
Radu citi postarea. Apoi o mai citi o dată. Puse șurubelnița pe masă cu grijă, ca și cum obiectul s-ar fi putut aprinde.
— Spusese că vrea să-și serbeze ziua de patruzeci de ani undeva în afara orașului.
— A spus că vrea sau a întrebat dacă se poate?
— I-am zis că trebuie să vorbesc cu tine.
— Și ce i-ai spus, mai exact?
Radu își frecă ceafa.
— Ceva de genul… „Probabil se poate, dar verific”.
— Iată rezultatul acelui „probabil se poate”. A invitat deja jumătate de oraș.
După aproape douăzeci de minute, veni și mesajul Ioanei. Mai întâi trimise o listă de cumpărături în valoare de o mie patru sute de lei. Apoi adăugă: „Elena, salatele ar fi mai bine să le faci acasă. Bucătăria de acolo e mică și doar ne chinuim”.
Elena derulă până la capăt. Fiecare produs avea lângă el o mențiune. „Cumpără Radu și Elena” — carne, pește, brânză, legume, verdeață, cărbuni și veselă de unică folosință. „Elena pregătește” — patru salate. „Mama aduce” — plăcinte și compot.
Sărbătorita își trecuse în dreptul ei tortul, băuturile și baloanele pentru foișor.
Casa se afla la treizeci de kilometri de oraș. Era o locuință de lemn, cu verandă închisă cu geamuri, o grădină, o fântână și o poartă care scârțâia de aproape patruzeci de ani pe aceeași notă.
Elena o primise de la bunica ei, Ileana.
Sub mărul cu fructe albe se afla masa la care bunica obișnuia să aleagă vișinele. Pe verandă atârna încă ceasul cu cuc al bunicului — tăcut de cincisprezece ani, fiindcă nimeni nu se îndurase să repare mecanismul. În cămară se păstrau castroane emailate, coșuri împletite și un borcan pe care scria cu creionul: „Semințe de dovlecel, 2003, soi bun”.
Elena recunoștea acel scris mai bine decât pe al ei.
După ce casa i-a revenit, ea și Radu s-au apucat serios de treabă. Timp de trei ani, aproape fiecare sfârșit de săptămână l-au petrecut acolo. Au întărit fundația, au schimbat acoperișul, au tras apă și au refăcut veranda. Radu construia bănci și dulăpioare, iar Elena vopsea, cosea perdele și scotea din urzici bujorii bunicii. Materialele le cumpărau puțin câte puțin, pentru că nu avuseseră niciodată bani suficienți pentru toate deodată.
Radu era maistru într-un atelier de mobilă, iar Elena lucra ca gestionar într-un magazin de materiale de construcții. Erau împreună de șaptesprezece ani, își creșteau fiica, elevă în clasa a șaptea, locuiau într-un apartament cu trei camere și aveau acea casă de la țară, pe care o numeau de mult „a noastră”, deși în acte apărea un singur nume de familie.
Primeau des musafiri și o făceau cu drag. Veneau părinții lui Radu, sora lui cu fiica, verișoara Elenei și vecinii de pe uliță. Vara, oamenii beau ceai în foișor până se întuneca.
Elenei îi plăceau musafirii. Dar să primești oameni cu bucurie și să fii obligată să hrănești optsprezece persoane în numai o zi și jumătate erau două lucruri complet diferite.
Ioana urma să împlinească patruzeci de ani peste două zile. Lucra ca administratoare într-un salon de înfrumusețare, își creștea singură fiica de șaptesprezece ani, Oana, și locuia cu chirie într-o garsonieră.
Era veselă, spontană și zgomotoasă. Într-o singură seară putea să inventeze o excursie, să strângă zece oameni și să rezerve o masă la restaurant. Despre bani se gândea mai târziu, când deja devenea nepoliticos să renunțe la planuri.
În familie fusese protejată încă din copilărie. Se născuse când Radu avea șapte ani. Toți îi spuneau „mezina”, era scutită de treburi și așezată prima la masă. Dacă Ioana îi cerea fratelui ajutorul, mama repeta mereu:
— Tu ești cel mai mare. Pentru tine nu e greu.
Radu îi reparase bicicleta, o ajutase la proiectele pentru școală, o dusese la dansuri, iar mai târziu îi mutase lucrurile dintr-un apartament în altul. Învățase să-i cedeze surorii înainte să învețe să conducă.
Când Elena a apărut în viața lui, lucrurile s-au schimbat foarte puțin. Dacă Ioana trebuia să lase copilul undeva, îl suna pe Radu, iar fetița ajungea la Elena. Dacă trebuia mutat un dulap, Radu mergea să-l încarce, apoi își ruga soția să pregătească masa pentru toată lumea.