— Cristina, bună ziua. Sunt administratora complexului „Curtea Pinilor”. Voiam să verific ceva în legătură cu sâmbăta. În cerere apar acum treizeci de invitați. Pregătim veselă în plus și mai punem două mese?
Cristina tăcu câteva secunde.
Era la serviciu, își termina cafeaua deja rece și verifica ultimele documente înainte să încheie ziua de lucru. Când auzi numărul, îndepărtă telefonul de ureche și privi ecranul, de parcă ar fi vrut să se asigure că apelul chiar era pentru ea.
— Scuzați-mă… câte persoane ați spus?
— Treizeci. Mihai a confirmat ieri numărul final.
— Mihai?
— Da. A spus că lista invitaților s-a mai mărit puțin.
Cristina se lăsă încet pe spătarul scaunului.
„Puțin.”
Cu numai o săptămână înainte, vorbiseră despre doisprezece oameni. Ea, Mihai, mama lui, sora cu soțul ei, fiul adult al lui Mihai din prima căsătorie, doi prieteni foarte apropiați și câteva rude.
Așa stabiliseră împreună.
Mihai urma să împlinească cincizeci de ani și chiar el spusese:
— Nu vreau un restaurant cu o sută de persoane. Hai să facem ceva liniștit, în familie. Închiriem o căsuță undeva în afara orașului, stăm de vorbă, fără fast inutil.
Ideea îi plăcuse Cristinei.
Ea urma să pregătească acasă câteva salate și aperitive, iar felurile calde aveau să fie comandate direct de la complex. O parte dintre produse intenționau să le aducă de acasă.
Doisprezece oameni erau ușor de gestionat.
Dar treizeci…
Asta nu mai era o seară liniștită în familie.
Era aproape o nuntă de dimensiuni mici.
— Vă rog să nu confirmați încă nimic în plus, îi spuse Cristina administratoarei. Vă sun eu diseară.
Mihai se întoarse acasă în jurul orei șapte.
Cristina nu îl întâmpină cu reproșuri încă de la ușă. Îl lăsă să se schimbe, încălzi cina, se așeză în fața lui și abia apoi puse telefonul pe masă.
— Îmi explici?
Mihai aruncă o privire rapidă spre ecran.
— A, despre invitați?
— Exact despre ei.
— Voiam să-ți spun.
— Când? Sâmbătă, când urmau să înceapă să intre pe poartă?
Mihai zâmbi de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic serios.
— Cristina, de ce începi iar? Au mai apărut câteva persoane.
— De la doisprezece la treizeci, asta înseamnă acum „câteva”?
— Ei bine… i-am chemat pe colegii de la serviciu. Cinci oameni. Mama mi-a amintit de mătușa Mariana și soțul ei. Mai vine și vărul meu cu soția. Apoi m-am întâlnit cu Sergiu, pe care nu l-am mai văzut de ani de zile. Ar fi fost nepoliticos să nu-l invit. Iar dacă l-am chemat pe Sergiu, era ciudat să nu-i chem și pe Victor și Radu.
Cristina îl asculta și își îndoia degetele unul câte unul.
— Mai este cineva?
— Vecinii de la casă.
— Mihai…
— Sunt oameni cumsecade.
— Poate îl invităm și pe dentistul tău. Doar mergi la el de zece ani.
— Nu exagera.
— Nu exagerez deloc. Încerc să înțeleg de ce administratoarea complexului a aflat despre cei treizeci de invitați înaintea soției tale.
Mihai se încruntă.
— Este aniversarea mea.
— Știu.
— Cincizeci de ani împlinești o singură dată.
— Și?
— Vreau să fie lângă mine oamenii pe care mă bucur să-i văd.
Cristina îl privi și înțelese brusc că nu avea să se certe cu el pentru numărul invitaților.
Vrea treizeci? Să fie treizeci.
Vrea patruzeci? Foarte bine.
Problema nu era, de fapt, numărul oamenilor.
Problema era că, după atâția ani de căsnicie, pentru Mihai și Cristina cuvântul „petrecere” însemna lucruri complet diferite.
Pentru Mihai, petrecerea începea în clipa în care soseau invitații.
Pentru Cristina, începea cu cel puțin două zile înainte.
Anul trecut, la ziua lui Mihai, veniseră cincisprezece persoane.
Vineri, după serviciu, Cristina petrecuse aproape două ore în supermarket. Împingea căruciorul printre raioane și căuta carne bună, legume proaspete, verdeață, brânză, fructe și băuturi.
Apoi cărase până acasă sacoșele grele.
Până aproape de ora unsprezece seara, fierbese legume, marinase carnea și pregătise toate cele necesare pentru a doua zi.
Dimineața următoare se trezise înaintea soțului.
Mihai făcuse un duș fără grabă, își alesese îndelung cămașa și răspunsese la mesajele de felicitare de pe telefon.
În același timp, Cristina tăia salatele, împărțea mâncarea în caserole și verifica pentru a suta oară dacă nu uitase ceva.
La petrecere, Mihai își întâmpina prietenii.
Cristina ducea farfuriile.
Mihai ținea toasturi.
Cristina căuta furculițe în plus.
Mihai făcea fotografii.
Cristina fugea în bucătărie pentru că se terminase pâinea.
Spre sfârșitul serii, soțul ei spusese mulțumit:
— Am petrecut frumos.
Iar Cristina strângea gunoiul într-un sac uriaș și nu-și dorea decât să poată sta, în sfârșit, jos.
La un moment dat, îi ceruse:
— Mihai, mă ajuți măcar să strângem farfuriile?
El o privise sincer nedumerit.
— Cristina, sunt sărbătoritul. Acum vrei să umblu toată seara cu vase murdare?
Atunci ea nu răspunsese nimic.
Altă dată îl rugase să iasă în întâmpinarea curierului.
— Ieși tu, spusese Mihai. Tu știi mai bine ce ai comandat.
Și Cristina ieșise din nou singură.
Astfel de lucruri mici se adunaseră de-a lungul anilor.