Elena numărase deja pentru a treia oară banii din plicul pe care scria „Lumină, gaz”. Socoteala nu ieșea nicicum. Îndreptă fiecare bancnotă cu palma, de parcă astfel suma s-ar fi putut mări, apoi le împături cu grijă și le puse la loc.
Patru sute de lei.
Mai erau nouă zile până la pensie.
Iar în frigider se afla jumătatea de pui pe care o păstrase pentru prânzul de a doua zi, când urmau să aibă musafiri.
Cu numai o săptămână înainte, plicul fusese mult mai gros. Cu numai o săptămână înainte, în apartamentul lor cu două camere din București domnea liniștea obișnuită, iar cea mai mare grijă a Elenei fusese să afle dacă îi vor ajunge borcanele goale pentru zacuscă.
În seara aceea tocmai înfileta ultimul capac.
Bucătăria mirosea a ardei copți, roșii și usturoi. Geamul se aburise de la căldură, iar Mihai ațipea în fotoliu, în timp ce televizorul murmura știrile de seară.
Soneria se auzi lung și insistent, de parcă cineva apăsa butonul cu cotul și nu avea de gând să-i dea drumul.
— Mihai, aștepți pe cineva? întrebă Elena, ștergându-și mâinile de șorț.
— Nu cred… Se ridică buimac. Poate e vecinul de jos, iar are ceva cu caloriferul.
Dar pe palier nu se afla deloc vecinul.
În prag stătea Cristina, verișoara lui Mihai, venită dintr-o comună aflată nu departe de Ploiești. Purta o pălărie roșie, cu boruri largi, iar în spatele ei se înălța un geamantan enorm, din acela cu care oamenii pleacă, de obicei, cel puțin o lună la mare.
Puțin mai în spate, soțul ei, Dan, se foia pe loc și ținea câte o geantă mare, în carouri, în fiecare mână.
— Iată-ne! Cristina o și îmbrățișa pe Elena, învăluind-o într-un parfum dulce. Nu vă așteptați, nu-i așa? Cu atât mai bine! Așa e mai interesant!
— Cristina! Dan! Mihai își deschise larg brațele. De ce nu ne-ați anunțat? Aș fi venit să vă iau de la gară.
— Cum adică nu v-am anunțat? Cristina ridică indignată sprâncenele. Te-am sunat chiar duminică! Ți-am spus clar: „Mihai, ne strângem și venim la voi, să ne aștepți”. Și tu ce-ai înțeles?
— Am crezut că glumești, se scărpină el în ceafă. Cine își lasă gospodăria în august?
Elena privi în tăcere geamantanul.
Apoi se uită la soțul ei.
Mihai cerceta podeaua cu o încăpățânare suspectă.
Era aproape ora zece seara, însă oamenii veniți de la drum nu puteau fi trimiși la culcare flămânzi. Elena scoase ouăle, tăie pâine și deschise borcanul cu castraveciori murați pe care îl păstrase pentru o ocazie specială.
— Luați loc. Spuneți-mi ce v-a adus pe la noi.
— Vai, Elena, ai început ca la interogatoriu, râse Cristina, ocupând aproape jumătate din bucătărie. Ne-a fost dor de voi. Suntem, totuși, rude. Viața e una singură și noi ne vedem o dată la cinci ani.
— Așa este, răspunse Elena, așezând tigaia pe suport. Numai că apartamentul nostru are două camere. Unde să vă culc?
— Ne descurcăm în orice colțișor!
— Pe jos nu vă las. Desfacem canapeaua din bucătărie. Va fi cam înghesuit, dar ne punem noi cumva. Stați câteva zile, nu?
— Trei, încuviință Cristina și schimbă rapid o privire cu Dan.
În noaptea aceea, Elena nu reuși să adoarmă.
Dincolo de perete bâzâia frigiderul, iar din bucătărie răzbătea sforăitul lui Dan.
— Mihai, șopti ea, cu un geamantan atât de mare nu vii pentru trei zile.
— Nu mai născoci. Oamenii au vrut să vadă orașul.
Se întoarse prea repede cu fața spre perete.
Elena îl cunoștea pe Mihai de patruzeci și doi de ani.
Știa foarte bine cum se întorcea cu spatele atunci când ascundea ceva.
La fel stătuse în pat și când împrumutase bani de la nașul lor pentru „o afacere extraordinară” cu piese auto.
Și tot așa se întorsese când devenise limpede că afacerea nu existase decât în imaginația lui.
De când ieșise la pensie, după o viață de muncă la autobază, Mihai nu se împăcase cu ideea că trebuia să socotească fiecare leu.
Își spunea mereu că mai devreme sau mai târziu avea să apară o ocazie bună, una care le va reda traiul de altădată.
Numai că, în locul ocaziilor, se adunau datorii noi.
A doua zi, Elena se trezi, ca de obicei, la șase.
Ieși pe hol și se opri brusc.
Drumul spre bucătărie era blocat: musafirii dormeau acolo.
Rămase câteva clipe nemișcată, ascultă respirațiile lor și se întoarse în liniște în cameră.
„Oameni de la țară”, își spuse. „Acum ar trebui să se ridice odată cu soarele.”
Cristina apăru abia pe la unsprezece și jumătate.
Purta un halat, avea părul răvășit și o expresie încântată.
— Ce bine se doarme la voi! Nici cocoș, nici vacă, nici vreo vecină care să zdrăngăne gălețile de la cinci dimineața. Asta da viață!
Elena îi puse înainte o farfurie cu omletă și sandvișuri, fără să răspundă.
Cristina împinse mâncarea cu furculița.
— Doar atât?
Elena își ridică privirea.
— Ce ai mai vrea?
— Păi, draga mea, doar ești gospodină de oraș. Mă gândeam că pregătești ceva mai deosebit… carne, salate, ceva ca lumea.
— Noi trăim simplu, Cristina.
— Văd și eu, strâmbă ea din buze. Nu-i nimic, la prânz te vei strădui mai mult.
Elena simți cum îi ia foc fața.
Să le spună că aproape nu mai avea bani până la pensie?