Când am intrat în bucătărie cu două sacoșe grele în mâini, soacra mea, Elena, stătea din nou pe locul meu de lângă fereastră.
Nici măcar nu și-a ridicat privirea.
În fața ei erau împrăștiate facturi, un calculator și zaharnița mea preferată, din ceramică, cu flori albastre. Ca de fiecare dată, Elena o împinsese aproape de chiuvetă.
— Iar ne-au jupuit la încălzire, mormăi ea. Ești sigură că transmiți indexul la timp?
Am lăsat sacoșele pe podea.
— Sigur.
— Vecina Doina plătește mai puțin.
— Probabil are un apartament mai mic.
Soacra și-a strâns buzele.
Eu am început să scot cumpărăturile.
Lapte.
Cereale.
Legume.
Carne.
Când a văzut pachetul cu carne, Elena a oftat apăsat.
— Iar ai cumpărat pui?
— Da.
— Radu preferă carnea de porc.
— Mai sunt șase zile până la salariu.
— Un bărbat trebuie hrănit cum se cuvine.
M-am uitat la ea.
— Atunci poate să-și cumpere singur carne de porc.
A ridicat sprâncenele.
— De aceea atmosfera din casa voastră este atât de apăsătoare.
Atunci a intrat în bucătărie fiica noastră de cincisprezece ani, Mara.
— Mamă, te ajut?
— Te rog să pui legumele la locul lor.
Mara a luat sacoșa, apoi s-a uitat către bunica ei.
— Bunico, iar stai pe locul mamei.
Elena a zâmbit.
— Într-o familie nu există „al meu” și „al tău”.
N-am răspuns.
În cei șaptesprezece ani de căsnicie auzisem această frază de prea multe ori.
În mod ciudat, „totul este al tuturor” însemna întotdeauna că salariul meu era al tuturor.
Că apartamentul meu devenise al tuturor.
Că timpul meu aparținea tuturor.
În schimb, mașina lui Radu, telefonul lui, banii lui și weekendurile lui rămâneau doar ale lui.
Ușa de la intrare s-a trântit.
— Mai trăiește cineva pe aici? a strigat soțul meu.
Radu a intrat în bucătărie, și-a sărutat mama pe obraz, apoi a ridicat imediat capacul oalei.
— Ai luat pui?
— Da.
A făcut o grimasă.
— Ți-am spus că vreau porc.
— Aproape tot salariul tău s-a dus pe jantele noi.
— Mașina este necesară pentru familie.
Mara a murmurat:
— Dar numai tu mergi cu ea.
Radu s-a întors brusc spre ea.
— Nu te băga.
Fiica mea și-a plecat privirea.
Eu n-am spus nimic.
Pe atunci încă știam să tac.
A doua zi, la serviciu, colega mea Ioana m-a privit cu atenție și m-a întrebat:
— Tu te odihnești vreodată?
— Sigur că da.
— Când?
Am încercat să-mi amintesc.
N-am reușit.
Lucram ca ingineră la calea ferată, aveam grijă de casă, de cumpărături, de facturi, de școala Marei, de casa de la țară a soacrei și de încă zece lucruri care nu se terminau niciodată.
Radu numea toate acestea „obsesia mea de a controla totul”.
În schimb, telefonul lui nou, cumpărat în rate, era pentru el „o necesitate profesională”.
Câteva zile mai târziu, când m-am întors acasă, am observat în hol o pereche de cizme de damă pe care nu le recunoșteam.
În bucătărie stătea o blondă atrăgătoare, de aproximativ treizeci și cinci de ani.
Era îngrijită.
Relaxată.
Radu râdea de ceva, aplecându-se spre ea mult mai aproape decât i s-ar fi cuvenit unui bărbat însurat.
Elena radia de mulțumire.
— Andreea, fă cunoștință cu Cristina. Este fiica unei prietene de-ale mele.
— Îmi pare bine, a spus femeia zâmbind.
— Și mie.
— Cristina îl ajută pe Radu cu niște documente, s-a grăbit soacra mea să explice.
Radu s-a uitat la mine și a adăugat:
— O femeie inteligentă știe întotdeauna să te surprindă plăcut.
Am înțeles aluzia.
Totuși, m-am prefăcut că nu observ nimic.
După ce Cristina a plecat, Elena s-a apropiat de mine.
— Ai văzut ce femeie?
— Am văzut.
— Îngrijită. Ușoară. Știe să asculte un bărbat.
Mi-am scos încet haina.
— Elena, încercați să-mi prezentați amanta posibilă a soțului meu?
A roșit pe loc.
— Ce lucruri îngrozitoare îți trec prin minte!
— Atunci de ce îmi spuneți toate acestea?
Soacra s-a întors cu spatele.
După nici un minut, Radu a intrat în bucătărie.
— Iar a făcut mama ceva care nu-ți convine?
M-am uitat la el.
— Ai plătit factura la electricitate?
Și-a dat ochii peste cap.
— A început din nou.
— Mâine este ultima zi.
— Nu poți să lași contabilitatea asta pentru altă seară?
În clipa aceea am văzut, pentru prima dată limpede, cum funcționa familia noastră.
Radu crea toate problemele.
Dar vinovată ajungeam mereu eu, doar pentru că le aminteam tuturor că existau.
O săptămână mai târziu, banii din contul nostru comun dispăruseră.
Îi pusesem deoparte pentru încălțămintea de iarnă a Marei.
L-am sunat pe Radu.
— Tu ai scos banii?
— Da.
— Pentru ce?
— Am investit într-o oportunitate.
— În ce fel de oportunitate?
— Oricum n-ai înțelege.
— Erau banii fiicei tale.
A oftat iritat.
— Îi pun la loc.
— Când?
— Până vineri.
— De unde?
A urmat o pauză.
Apoi a răspuns liniștit:
— Cristina mă va împrumuta.
Atunci, în mine, parcă s-a stins o lumină.
Nu am țipat.
Nu am făcut scandal.
Dintr-odată, am simțit o liniște ciudată.
Două zile mai târziu, Radu și Elena s-au așezat cu mine la masa din bucătărie.
Pregătisem supă.
Mara își făcea temele în camera ei.
— Andreea, trebuie să discutăm, a spus soțul meu.
— Spune.
— Îmi este greu acasă.
Am ridicat privirea, surprinsă.
— Îți este greu?