Irina s-a trezit înainte ca alarma să sune. Afară era încă întuneric, deși acele ceasului se apropiau de șapte. Dimineața de septembrie nu avea nimic primitor în ea: picăturile de ploaie băteau încet în pervaz, iar vântul scutura frunzele îngălbenite ale teiului bătrân de lângă bloc.
Câteva clipe a rămas nemișcată, cu privirea prinsă de tavan. Cel mai mult își dorea să închidă din nou ochii și să nu se mai ridice deloc.
De două săptămâni, la serviciu, totul devenise o cursă fără sfârșit. Irina lucra ca contabilă la o companie mare de comerț. Rapoarte, facturi, telefoane, tabele, verificări — uneori ajungea acasă după ora opt. Iar acolo începea o a doua tură.
Trebuia să pregătească cina, să pună hainele la spălat, să treacă pe la cumpărături. Uneori i se părea că întreaga ei existență se reducea la o listă nesfârșită de lucruri „care trebuie făcute”. Lângă ea, Radu se mișcă în somn.
— De ce nu dormi? mormăi el.
— Trebuie să ne ridicăm.
— Mai stai zece minute.
— Dacă rămân în pat, pleci la muncă nemâncat.
Radu zâmbi și își trase soția spre el.
— Mă descurc eu cumva.
Irina zâmbi la rândul ei.
Erau căsătoriți de doisprezece ani. Radu avea patruzeci și trei de ani, iar Irina împlinise patruzeci. Certurile serioase fuseseră rare. El lucra ca maistru într-o fabrică, era liniștit și evita conflictele. Era genul de om care ar fi renunțat la ultimul lucru pe care îl avea numai ca să nu supere pe nimeni.
La început, tocmai blândețea lui o atrăsese. Cu timpul însă, aceeași blândețe începuse să o irite. Mai ales când era vorba despre sora lui mai mică. Andreea avea douăzeci și cinci de ani. În familie îi spuneau Deea.
După ce terminase un colegiu de design, tânăra lucrase câteva luni într-o agenție de publicitate, apoi își dăduse demisia.
— Nu pot suporta un program de birou, de la nouă la șase, îi explicase ea fratelui. Eu sunt o fire creativă. Am nevoie de libertate.
După aceea, Andreea fusese administratoare la un salon de înfrumusețare, vânzătoare într-un magazin de decorațiuni și asistentă pentru un fotograf. Nicăieri nu rămânea mai mult de două-trei luni. Ba șefa era „toxică”. Ba colegii nu erau „de nivelul ei”. Ba salariul era prea mic.
Uneori programul nu-i convenea. Alteori responsabilitățile îi „înăbușeau creativitatea”. La început, Irina nu se supărase. Era o fată tânără, încerca să-și găsească drumul. Doar că această căutare dura suspect de mult. Și, dintr-un motiv greu de înțeles, se desfășura tot mai des în apartamentul Irinei și al lui Radu.
În acea dimineață, Irina a prăjit ouă, a făcut sandvișuri și a pus cafeaua în fața soțului. Atunci telefonul lui a sunat. Radu s-a uitat la ecran.
— Deea.
Irina n-a spus nimic.
— Alo… Da… Sunt acasă… Da… Bine.
A lăsat telefonul deoparte.
— Ce voia?
— Nimic. Întreba dacă avem cafea.
Irina s-a întors încet spre el.
— Cafea?
— Da, cafea.
— Radu, magazinele se deschid la opt.
— Doar a întrebat.
Irina nu i-a răspuns. În ultimul an, Andreea „doar întrebase” prea des. Dacă mai aveau cafea. Dacă rămăsese brânză. Dacă putea lua un pachet de paste. Dacă șamponul din baie era al Irinei. Dacă îi puteau împrumuta fierul de călcat. Dacă aveau detergent.
Dacă putea lua jumătate din plăcintă, fiindcă „oricum voi doi nu reușiți s-o mâncați pe toată”. La început, toate aceste cereri i se păruseră neînsemnate. Într-o seară, Andreea apăruse la ușa lor.
— În frigiderul meu nu e nimic. N-am apucat să mănânc toată ziua.
Irina tocmai scotea din cuptor o tavă cu pui și cartofi.
— Hai, așază-te.
Andreea a mâncat, apoi a cerut să ia și pentru acasă. Irina i-a pus mâncare într-o caserolă și a adăugat câteva chiftele. O săptămână mai târziu, Andreea a venit din nou. După aceea, încă o dată.
Câteva luni mai târziu, nici măcar nu mai anunța că vine. Suna la ușă pe la nouă seara și spunea:
— Bună! Nu stau mult.
„Puținul” acesta se transforma în aproape trei ore și se termina, aproape invariabil, în fața frigiderului.
Într-o sâmbătă dimineață, Irina se întorcea de la cumpărături. Mânerele celor două sacoșe grele îi tăiau degetele. Când a ajuns la etajul patru și a descuiat ușa, a auzit vocea Andreei din bucătărie.
— Radu, pot să iau brânza asta?
— Ia-o.
Irina s-a oprit în mijlocul holului. Andreea își punea în plasă brânza, câteva iaurturi, untul și mezelurile.
— Bună dimineața, a spus Irina.
Sora soțului nici măcar nu s-a jenat.
— A, ai venit? Ce repede!
Irina a lăsat sacoșele jos.
— Tu, din câte văd, ești deja gata de plecare.
— La mine acasă nu mai am nimic. Radu mi-a spus că pot lua câte ceva.
Irina s-a uitat la soțul ei. El se ocupa de fierbător.
— Irina, nu e mare lucru. Cumpărăm altele.
Ea și-a scos încet geaca.
— Tocmai am venit de la magazin.
— Cu atât mai bine! a râs Andreea. Înseamnă că frigiderul s-a umplut din nou.
Irina s-a abținut. Seara, însă, a discutat cu Radu.
— Nu-mi mai convine situația asta.
— Ce anume te deranjează?
— Sora ta se poartă de parcă ar fi proprietara casei.
— Hai, nu exagera.
— Vorbesc serios.
Radu a oftat apăsat.
— Andreea trece printr-o perioadă dificilă.