— Puteai măcar de sărbătoare să cumperi niște șervețele adevărate, nu hârtia asta ieftină luată de la reduceri. E jenant să pui așa ceva pe masă în fața musafirilor, spuse Rodica, ridicând cu două degete un șervețel subțire și aruncându-l nepăsătoare spre marginea feței de masă din in.
Viorica rămase nemișcată lângă bufet, ținând în mâini o farfurie grea de cristal pentru pește. O înțepă ceva în piept, însă nu răspunse. Doar degetele i se strânseră mai tare în jurul sticlei reci, fațetate. Cumpărase șervețelele cu o zi înainte, anume pentru sărbătoarea familiei. Pe hârtia albă erau imprimați albăstrele delicate. Viorica răscolise îndelung pachetele, căutând un model care să se potrivească serviciului vechi de sărbătoare rămas de la mama ei.
Micul living era cald și primitor. În aer se amestecau aromele bogate ale mâncării gătite în casă — mirosurile acelea care apar numai într-un apartament în care gospodina a stat aproape două zile la aragaz. Se simțeau pâine proaspătă, usturoi, mărar, carne rumenită și mirodenii. Viorica se apucase de pregătiri încă de joi. După tura de la laboratorul policlinicii, mersese la piață și alesese o ceafă de porc proaspătă, iar seara, până târziu, pregătise piftie din pasăre de curte. Îndepărtase cu răbdare fiecare urmă de spumă și grăsime de la suprafața supei, ca zeama să rămână limpede.
Prilejul era important: Dorin și Andreea își sărbătoreau aniversarea căsătoriei. Pentru tineri, data avea însemnătate, iar Viorica voia să le ofere copiilor o seară caldă, în familie. Cei doi o avertizaseră dinainte că, în perioada aceea, nu-și permiteau un restaurant. Aproape toți banii disponibili se duceau pe ratele mașinii cumpărate de curând. Așa că Viorica acceptase fără să stea pe gânduri să organizeze petrecerea la ea acasă și se ocupase singură de tot meniul.
— Mamă, știi foarte bine că Rodica ține ca totul să arate frumos, observă Andreea, privindu-și manichiura proaspătă și fără să încerce măcar să-și ajute soacra la aranjarea farfuriilor. Puteai să scoți niște șervețele de pânză, să le apretuiești și să le împăturești frumos. Doar sărbătorim aniversarea acasă.
Dorin stătea comod întins pe canapea și derula știrile pe telefon, cu aerul unui om care nu avea nicio legătură cu masa sau cu pregătirile ei. Viorel, soțul Rodicăi, un bărbat solid și de obicei tăcut, se așezase puțin mai departe. Privea atât de atent feriga de pe pervaz, de parcă spera să se ascundă printre frunze. Își cunoștea prea bine soția.
— Fața de masă e curată, serviciul de sărbătoare e pe masă și totul este pregătit, răspunse Viorica reținut, punând farfuria de cristal lângă castronul mare cu salată. Haideți să ne așezăm, până nu se usucă aperitivele.
Rodica se lăsă greoi pe un scaun moale, își potrivi eșarfa de mătase viu colorată pe umerii lați și cercetă masa cu severitatea unui inspector. În privirea ei se vedea vechiul sentiment de superioritate. Timp de douăzeci de ani lucrase ca gestionar de mărfuri la o bază en-gros importantă și, ori de câte ori avea ocazia, își pomenea vechile relații, ca și cum acestea dovedeau rangul ei aparte.
— Viorica dragă, dar asta chiar e din altă epocă, oftă ea teatral și împunse cu furculița salata cu maioneză. Iar ai făcut un lighean de salată grea. Cine mai pune așa ceva pe masă la o aniversare? Oamenii moderni pregătesc salate ușoare: rucola, creveți, avocado, un dressing bun. Aici nu e decât colesterol. O să ne doară stomacul toată noaptea.
Viorica se așeză cu grijă pe marginea unui scaun, lângă ușa bucătăriei. După o zi întreagă petrecută în picioare, îi dureau tălpile și genunchii.
— Dorin iubește salata asta din copilărie. Am făcut-o special pentru el. Castraveții sunt murați în butoi, găina e de casă, iar mezelul nu este din magazin.
Rodica își strâmbă buzele conturate cu un ruj aprins și împinse farfuria mai departe.
— Ce contează dacă găina e de casă, când totul înoată în maioneză ieftină? Puteai să-i întrebi pe tineri ce se gătește acum de sărbători. Și asta ce mai este? Piftie? În luna mai? Viorica, e de-a dreptul lipsă de gust. Piftia se face iarna, de Anul Nou sau, Doamne ferește, la pomeniri.
Andreea își strânse buzele și încuviință din cap, dându-i dreptate mamei sale.
Dorin mormăi ceva fără să-și ridice ochii din telefon.
Viorica își privi fiul și își aminti cum venise la ea, cu o săptămână în urmă, după serviciu. Era obosit, mototolit și avea fața cenușie. Dorin îi spusese că nu mai avea aproape niciun ban. După ultima rată abia îi mai rămăseseră bani pentru combustibil. Apoi o rugase ca, pentru aniversare, să pregătească „ceva normal, făcut în casă, ca pe vremuri”, fiindcă mâncarea cumpărată și semipreparatele îi făceau deja rău la stomac și la ficat.
Iar Viorica se străduise.
Se trezise la șase dimineața, frământase aluat pentru plăcinte cu ou și ceapă verde, pregătise rulouri de vinete cu nucă, curățase peștele și îl băgase la cuptor sub o crustă aurie de brânză.
În familia aceea, însă, ajutorul mamei nu mai era privit de mult ca o dovadă de dragoste. Devenise o obligație.