Soțul meu nu-și uitase niciodată ceasul inteligent. De aceea, când dispozitivul a vibrat pe blatul din bucătărie și pe ecran a apărut mesajul „Aseară a fost perfect”, n-am mai reușit să-mi desprind privirea de el.
Radu spusese că întârzie la serviciu. Nu i-am mărturisit că văzusem mesajul, însă, imediat ce a plecat de acasă, am luat geanta și m-am urcat în mașină după el.
Până în acea joi, aș fi spus oricui, fără să ezit, că Radu era omul în care puteai avea cea mai mare încredere.
Nu fiindcă ar fi fost fără cusur.
Nici pe departe.
Încărca mașina de spălat vase de parcă participa la un concurs național. Nu știa niciodată în ce sertar țineam bateriile, iar pentru el cel mai scurt drum către orice destinație presupunea, în mod inexplicabil, cel puțin un ocol inutil.
Dar sinceritatea îi venea la fel de firesc ca respirația.
Dacă telefonul suna în timp ce tundea iarba, Radu striga prin fereastra deschisă:
— Mara, vezi cine mă caută?
Când luam masa cu prietenii, își lăsa telefonul pe masă și nu se gândea nicio clipă să-l ascundă sau să-l verifice pe furiș.
Nu vorbisem niciodată despre parole. Nu fusese nevoie.
Cu câteva luni înainte, una dintre colegele mele recunoscuse că îi verificase în secret conversațiile soțului.
— Bănuielile astea mă măcinau pe dinăuntru, spusese Diana.
O altă femeie dăduse din cap, înțelegătoare.
— Cred că, mai devreme sau mai târziu, toată lumea ajunge să verifice.
Eu râsesem.
— Eu nu verific.
Amândouă se uitaseră la mine.
— Niciodată?
Am clătinat din cap.
— Nu am avut niciun motiv.
În aceeași seară, în timp ce împătuream prosoapele curate, i-am povestit lui Radu despre discuție.
A zâmbit fără să ridice privirea din teancul de rufe.
— Mai bine m-ai întreba direct orice te neliniștește decât să stai trează toată noaptea, chinuită de necunoscut.
Nu fusese o declarație solemnă și nici o promisiune romantică. Doar o frază simplă, spusă în mijlocul vieții noastre obișnuite.
Joi dimineața a început cu cafea, șuncă prăjită și zgomotul aparatului de ras electric al lui Radu, care se auzea de la etaj.
I-am pregătit pachetul pentru serviciu, în timp ce îmi făceam în minte lista de treburi. Trebuia să merg la cumpărături, să trec pe la librărie și să comand, în sfârșit, cadoul aniversar pe care îl căutam de câteva săptămâni.
M-am întins după o banană, iar atunci am observat ceasul lui Radu, conectat la încărcător, lângă vasul cu fructe.
Am încruntat sprâncenele.
Nu-l uitase niciodată.
Am ridicat dispozitivul, hotărâtă să i-l duc sus. În clipa următoare, ecranul s-a luminat.
Un mesaj nou.
„Aseară a fost perfect.”
Nu apărea niciun nume. Doar acele patru cuvinte.
Am rămas nemișcată până când ecranul s-a întunecat și a reapărut cadranul obișnuit. Am atins sticla, însă notificarea dispăruse.
De sus s-a auzit ușa băii.
Am pus repede ceasul exact în locul lui și m-am întors spre aragaz, tocmai când șunca a început să sfârâie mai tare.
Câteva secunde mai târziu, Radu a intrat în bucătărie, potrivindu-și cravata.
— Bună dimineața, șoricelul meu.
— Bună, am răspuns eu.
M-a sărutat pe frunte, și-a prins ceasul la încheietură fără să privească ecranul și a inspirat mulțumit.
— Miroase minunat.
— Asta spui în fiecare joi, Radu.
— Pentru că în fiecare joi faci șuncă, iubito.
A zâmbit larg și a luat o felie direct din tigaie.
De obicei l-aș fi lovit ușor peste mână. De data aceasta însă doar l-am privit.
În fața mea se afla același bărbat pe care îl sărutasem înainte de culcare, cu câteva ore mai devreme. Același om care mă sunase în seara precedentă, în jurul orei șase.
— Se pare că voi ajunge mai târziu decât credeam, îmi spusese.
— E totul în regulă?
— Da. Vrem să terminăm un proiect până vineri.
— Îți păstrez cina caldă.
— Îți promit că voi recupera în weekend.
Se întorsese după ora zece. Mâncase lasagna încălzită, se plânsese de ședințele interminabile, apoi, în timp ce ne uitam la televizor, îmi masase umerii până adormisem sprijinită de el.
Nu fusese nimic neobișnuit.
Nici măcar o clipă.
Până în dimineața aceea.
Am mutat micul dejun la masă. La televizor, știrile locale vorbeau monoton despre aglomerația de pe șosele.
După ce mâncase jumătate din ouăle jumări, Radu și-a verificat agenda.
— Probabil că întâlnirea de azi va fi amânată din nou.
Am ridicat privirea. A observat imediat.
— Ce s-a întâmplat?
— Nimic.
— Ai o expresie ciudată.
— Ce fel de expresie?
— De parcă te gândești prea mult la ceva.
Am încercat să zâmbesc.
— Doar n-am dormit bine.
Privirea lui s-a îmblânzit pe loc.
— Urăsc când se întâmplă asta.
S-a întins peste masă și mi-a strâns mâna.
— În seara asta aduc eu cina.
Pentru o secundă, aproape că a funcționat. Aproape că am uitat mesajul.
Apoi ochii mi s-au oprit asupra ceasului de la încheietura lui.
„Aseară a fost perfect.”
Cuvintele acelea păreau să fi luat loc la masa noastră, ca un musafir invizibil pe care amândoi ne străduiam să nu-l observăm.
După micul dejun, Radu și-a clătit farfuria, și-a luat geanta pentru laptop și s-a îndreptat spre garaj. Lângă ușă s-a oprit brusc.