Spunea că soția lui nu-l înțelege deloc. Știu, bărbații din astfel de povești folosesc aproape mereu aceleași cuvinte. Dar când ai douăzeci și șase de ani, iar în fața ta stă un bărbat matur și atrăgător, mirosind a parfum scump, care te privește drept în ochi și îți spune încet: „Ești singura persoană lângă care pot fi eu însumi”, nu-ți mai amintești avertismentele auzite de la alții.
Nu te gândești: „Asta spun toți”.
Gândești cu totul altceva.
Eu sunt diferită.
Pe mine m-a ales.
Îl chema Andrei. Avea patruzeci și unu de ani și conducea un departament într-o mare companie de construcții. Era înalt, sigur pe el, cu fire argintii la tâmple — genul de detaliu care nu-l îmbătrânea, ci îl făcea și mai atrăgător.
Avea mâini mari și puternice, iar vocea lui era joasă și liniștită.
Când începea să povestească, simțeam nevoia să închid ochii și doar să-l ascult. Nu conta dacă vorbea despre călătorii, despre serviciu sau despre planșee din beton armat.
Ne-am cunoscut la o conferință profesională.
Lucram de numai trei luni ca analist junior. Purtam niște pantofi noi care mă rodeau îngrozitor și eram atât de emoționată, încât mă temeam să nu par complet lipsită de experiență.
Andrei a urcat pe scenă și a început să vorbească.
Costum scump.
Discurs sigur.
Glume ușoare, spuse la momentul potrivit.
După prezentare, a venit chiar el la mine.
— Vrei să bem o cafea?
Bineînțeles că voiam.
La prima cafea mi-a vorbit despre proiectele lui, despre planuri și despre muncă. Eu îl ascultam, zâmbeam și puneam întrebări.
În timpul celei de-a doua pauze, a tăcut dintr-odată. M-a privit și a spus:
— Sunt căsătorit. Prefer să-ți spun de la început.
Iar eu, o fată naivă de douăzeci și șase de ani, am văzut în acea mărturisire o calitate.
Sinceritate.
Corectitudine.
Mi-am spus că, dacă nu ascunde faptul că are soție, înseamnă că mă respectă.
— Între mine și soția mea lucrurile sunt complicate de mult, a continuat el. Oficial suntem soț și soție. În realitate, am ajuns aproape doi străini. Locuim sub același acoperiș doar pentru copii.
Avea doi copii.
Un băiat și o fată.
Andrei mi-a arătat repede o fotografie pe telefon. Un băiețel blond și o fetiță mică.
Nici măcar nu le-am privit bine chipurile.
Probabil pentru că nu voiam să mi le amintesc.
— Nu-ți cer nimic, a spus el. Doar că mi-ai plăcut foarte mult.
I-am răspuns:
— Și tu îmi placi.
Așa a început totul.
Trei ani înseamnă foarte mult.
Nu mai este o aventură scurtă.
Nu mai este o legătură întâmplătoare.
Nu este o poveste pe care o poți scuza spunând: „Am făcut o singură greșeală”.
În trei ani, un om ajunge să facă parte din viața ta.
Marțile și zilele de joi erau ale noastre.
Andrei venea după serviciu, de obicei în jurul orei șapte.
Eu pregăteam cina.
Încercam să gătesc ceva deosebit, ceva care să-i arate cât de mult însemna pentru mine seara aceea.
Stăteam în bucătărie, mâncam și vorbeam. El îmi povestea despre proiecte, colegi și problemele de la firmă. Eu îl ascultam.
Apoi rămâneam singuri.
De regulă până la zece.
Uneori până la unsprezece.
După aceea, se uita la ceas.
— Trebuie să plec. Soția mea o să înceapă să mă sune.
Soția.
Așa îi spunea mereu.
Niciodată nu-i rostea numele.
În toți cei trei ani nu am auzit nici măcar o singură dată cum o cheamă.
Era doar „soția”.
De parcă un om fără nume nu mai era cu adevărat om.
Devenea o obligație.
Un decor.
O parte incomodă din viața lui.
Nici eu nu întrebam.
Așa îmi era mai ușor.
Atât timp cât ea rămânea doar „soția”, fără chip, nume și personalitate, nu eram obligată să mă gândesc la ea ca la o ființă reală.
Nu trebuia să mă confrunt cu vinovăția.
Nu trebuia să-mi pun întrebări dureroase.
Puteam continua să cred că sunt specială.
Pentru că exact asta îmi repeta Andrei mereu.
În fiecare marți.
În fiecare joi.
— Cu ea e doar obișnuință, obligație, copii și gospodărie. Cu tine e viața adevărată.
— Numai lângă tine pot să fiu eu, îmi spunea. Acasă trebuie să fiu mereu soț, tată, bărbatul care răspunde pentru toate. Aici sunt doar Andrei.
Îl credeam.
Trei ani întregi.
Trei ani în care așteptam cele două seri ale săptămânii.
Trei ani în care adormeam singură și mă trezeam singură.
Doar între acele zile de singurătate existau câteva ore în care el se afla lângă mine — mare, cald, cu mirosul acelui parfum scump care ajunsese să-mi fie atât de familiar.
Încercam să nu mă gândesc la soția lui.
În mod conștient.
Uneori, însă, realitatea își făcea loc fără să-mi ceară voie.
Câteodată o suna chiar în fața mea.
Conversațiile erau scurte.
— Da, o să întârzii. Sunt într-o ședință. Nu, nu foarte târziu. Te sărut.
„Te sărut.”
Cuvintele acelea mă înțepau de fiecare dată.
Soției îi spunea „te sărut”.
Iar după un minut mă săruta pe mine.
Aceleași buze.
Aceeași expresie.
Două femei.
Voiam să cred că pentru ea era doar un gest automat, iar pentru mine avea adevărată însemnătate.
Firește, eu îmi spuneam că al meu era sărutul adevărat.
Într-o seară, Andrei a intrat la duș și și-a lăsat telefonul pe noptieră.
Ecranul s-a aprins brusc.