La început, totul mi s-a părut o întâmplare banală. Dispăruseră câteva furculițe din bucătărie — cui nu i se rătăcește, din când în când, câte un tacâm? M-am gândit că fuseseră aruncate din greșeală, că rămăseseră amestecate cu vasele sau că fiul meu le luase în camera lui și uitase unde le pusese.
Numai că zilele treceau, iar furculițele continuau să se împuțineze.
Am golit sertarul din bucătărie, am verificat de mai multe ori mașina de spălat vase, am căutat în toate dulapurile și chiar am ridicat lucrurile din locuri în care nimeni întreg la minte nu s-ar fi gândit să ascundă tacâmuri. Nu am găsit nimic. Până la urmă, am cumpărat un set nou, deși o neliniște greu de explicat începuse deja să mă urmărească.
Cel mai tare mă tulbura însă nu dispariția furculițelor, ci purtarea fiului meu. De fiecare dată când îl întrebam dacă le văzuse, băiatul amuțea brusc, își ferea privirea și închidea ochii, ca și cum se aștepta să se întâmple ceva cumplit.
Nu părea deloc o poznă nevinovată de copil.
În aceeași perioadă, soțul meu ajungea aproape în fiecare seară foarte târziu acasă. Era epuizat, tresărea la orice zgomot și devenise iritat din motive mărunte. M-am străduit să nu leg comportamentul lui de furculițele dispărute; chiar și mie mi se părea absurdă o asemenea asociere. Cu toate acestea, neliniștea creștea, iar în mintea mea se fixa tot mai clar senzația că în casa noastră se petrecea ceva ce cineva încerca să-mi ascundă cu orice preț.
Câteva seri mai târziu, soțul meu a plecat din nou, iar eu l-am pregătit singură pe băiat pentru culcare. Când m-am așezat lângă el, am simțit sub saltea ceva tare. Am ridicat cu grijă marginea materialului și am rămas fără aer.
Acolo erau toate furculițele lipsă. Zeci de tacâmuri fuseseră așezate cu grijă sub saltea, nu aruncate la întâmplare, ci strânse ca și cum ar fi avut o valoare uriașă și ar fi trebuit apărate.
M-am uitat la copil și l-am întrebat cât am putut de calm:
— Tu le-ai ascuns aici?
Băiatul a început imediat să plângă.
— Te rog… nu mi le lua.
Un fior rece mi-a trecut prin tot trupul.
— De ce ai nevoie de atâtea furculițe?
A plâns mult timp fără să răspundă. Apoi, cu voce atât de joasă încât abia l-am auzit, a șoptit:
— Tata și cu mine avem nevoie de ele.
Nu am înțeles pe loc ce voia să spună.
— Tatăl tău?
Băiatul a dat din cap, privind în podea.
— Tata mi-a spus să nu spun nimănui.
— Nici măcar mamei tale?
S-a ghemuit și mai mult în pătură.
— Este secretul tatei.
Atunci mi-am dat seama că nu furculițele ascunse erau lucrul cel mai înfricoșător. Cel mai tare mă speria felul în care copilul se temea să nu-și încalce promisiunea făcută tatălui său.
L-am lăsat în pat, am ieșit pe hol și mi-am sunat imediat soțul.
— Îmi explici de ce sunt ascunse zeci de furculițe sub salteaua fiului nostru?
La celălalt capăt al firului s-a lăsat o tăcere atât de lungă, încât fiecare secundă mi-a încordat nervii. Soțul meu nu a părut surprins. Nu m-a întrebat despre ce vorbesc și nici nu a pretins că aude pentru prima dată despre acel lucru. I-am auzit doar respirația grea și am înțeles imediat: știa.
După câteva clipe apăsătoare, a răspuns încet:
— Ai înțeles totul greșit… Nu este decât un joc.
Pauza de dinaintea răspunsului m-a făcut însă să mă simt și mai rău. Nicio explicație nu m-ar fi putut liniști. Am intrat în dormitorul nostru, am deschis dulapul soțului și am început să-i cercetez hainele. Pentru prima dată, am acceptat că furculițele nu dispăruseră din întâmplare. Erau un semn. Un avertisment.
Printre cămășile împăturite și puloverele așezate cu grijă am găsit o hartă veche și mototolită a cartierului nostru din Brașov. Mai multe locuri erau încercuite cu roșu: casa noastră, școala fiului nostru, parcul de lângă vechea biserică și un garaj abandonat de la marginea orașului. Lângă hartă se afla un caiet umplut cu scrisul mic și aproape ilizibil al soțului meu.
M-am lăsat încet pe podea. Simțeam că picioarele nu mă mai pot susține. Primele însemnări erau de la începutul anului — exact perioada în care soțul meu începuse să rămână tot mai des după serviciu.
„Astăzi am reușit să strângem încă trei. Sunt în siguranță. Băiatul m-a ajutat — știe să le ascundă foarte bine. Important este să nu găsească nimic.”
Am întors pagina, iar inima îmi bătea atât de puternic, încât aveam impresia că încerca să-mi iasă din piept.
„Se apropie. În propria casă nu mai există niciun loc sigur. Pun capcane în bucătărie, dar ea reușește cumva să le ocolească. Furculițele sunt singurul lucru de care se ferește. Băiatul a recunoscut că a auzit din nou pași pe hol azi-noapte. De când a apărut, aproape că nu mai dorm. Nu știu cât vom mai rezista.”
Mi-am dus mâna la gură și abia atunci am observat cât de tare îmi tremurau degetele. Am recitit rândurile de mai multe ori, încercând să înțeleg cine era femeia despre care scria. Despre cine vorbea? Despre mine?
Nu. Eram și eu „ea”, dar era limpede că nu despre chipul meu vorbea. Se temea de altcineva.