Toată viața mea, nasul a fost primul lucru pe care ceilalți îl observau și ultimul de care uitau să râdă.
Totul a început în gimnaziu.
— Uitați, a venit vrăjitoarea! strigau băieții de fiecare dată când intram în clasă.
Fetele îmi strecurau pe bancă desene în care eram înfățișată cu nasul lung și ascuțit. Într-o dimineață, pe oglinda din vestiarul școlii cineva scrisese cu un marker:
„Elena, niciun băiat nu te va putea iubi vreodată.”
Cu timpul, am învățat să mă prefac că nu aud.
La fotografii stăteam mereu într-o anumită poziție, îmi întorceam ușor capul când vorbeam cu cineva și evitam vitrinele magazinelor. Nu voiam să-mi întâlnesc chipul în reflexia sticlei, nici măcar din greșeală.
Apoi a apărut în viața mea Mihai.
A fost primul bărbat care mă putea privi direct, minute întregi, fără să-și ferească ochii.
— Ești frumoasă, îmi spunea adesea. Nu ai niciun motiv să schimbi ceva la tine.
Ne-am căsătorit și am trăit împreună opt ani. Mihai nu făcuse niciodată glume despre înfățișarea mea și nu mă împinsese să mă ascund atunci când cineva scotea telefonul pentru o fotografie.
Totuși, vocile din trecut continuau să-mi răsune în minte.
Când colegii se strângeau pentru o poză de grup, găseam aproape întotdeauna un pretext să plec. Spuneam că mă doare capul sau că nu mă simt bine.
Uneori mă ridicam din pat în toiul nopții și mă opream în fața oglinzii. Îmi acopeream cu degetele o parte a feței și îmi imaginam cum aș fi arătat dacă aș fi avut un nas mai mic și mai drept.
Ani la rând am pus bani deoparte în secret pentru o operație estetică.
Când am strâns, în sfârșit, suma necesară și am stabilit data intervenției, Mihai nu s-a bucurat deloc așa cum sperasem.
— Elena, ești sigură că vrei să faci asta? m-a întrebat, strângându-mi palma.
— Da. O fac pentru mine.
A tăcut multă vreme, cu privirea coborâtă, apoi a dat din cap.
Operația a decurs fără complicații.
Când m-am trezit din anestezie, fața îmi era umflată, iar nasul acoperit cu un bandaj gros. Doctorul Popescu mă avertizase dinainte că rezultatul final nu putea fi apreciat decât după câteva săptămâni.
Mihai a venit să mă ia de la clinică.
Pe aproape tot drumul spre casă nu a spus nimic. Ținea volanul cu o mână, iar cu cealaltă îmi strângea din când în când degetele.
— Ești bine? l-am întrebat.
— Sunt doar foarte obosit, a răspuns el scurt.
Dar, imediat ce am intrat în casă, am simțit că ceva era profund schimbat.
Oglinda mare care atârna deasupra șemineului din sufragerie dispăruse.
Nu mai era nici cea din hol.
Am pornit spre baie.
Ușa lucioasă a dulăpiorului cu medicamente fusese scoasă, iar în dormitor nu mai exista oglinda înaltă, în care mă vedeam din cap până-n picioare.
Până și suprafața de sticlă a măsuței din living fusese acoperită cu un cearșaf alb.
— Ce s-a întâmplat aici? am întrebat abia auzit.
Mihai stătea în prag, livid.
— Le-am ascuns pe toate.
— Toate oglinzile?
— Acum e mai bine să nu te vezi.
Am încercat să râd, dar vocea mi-a ieșit nesigură.
— Doctorul mi-a spus că voi avea o umflătură mare. Eram pregătită pentru asta.
— Nu din cauza umflăturii le-am scos.
Tonul lui s-a frânt.
M-am apropiat de el.
— Atunci de ce? Ce ascunzi de mine?
Mihai a închis ochii.
— În timpul operației, medicul a observat ceva… neobișnuit.
Era pe punctul de a continua, când cineva a lovit puternic în ușa de la intrare.
Trei bătăi.
Rare, apăsate, aproape solemne.
Mihai a deschis brusc ochii.
Expresia lui mi-a spus că știa foarte bine cine se afla afară.
— Nu deschide, a murmurat.
Dar eu eram deja în drum spre hol.
Continuarea poveștii în comentarii 👇‼️
Când am deschis ușa, am încremenit.
Pe verandă stătea mama.
Ileana ținea în mâini un plic vechi, cu marginile îngălbenite. Avea ochii roșii de plâns, iar buzele îi tremurau atât de tare, încât câteva secunde nu a reușit să scoată niciun cuvânt.
— Mamă? Ce faci aici?
S-a uitat peste umărul meu, spre Mihai.
— M-a sunat el, a spus în cele din urmă. Mi-a zis că nu mai poate ascunde adevărul.
— Despre ce adevăr vorbești?
Mama a intrat, însă nici măcar nu a încercat să mă îmbrățișeze.
S-a așezat pe canapea și a pus cu grijă plicul pe măsuța acoperită cu cearșaf.
Mihai a închis ușa în urma ei.
— Elena, a început el, te rog să ne asculți până la capăt înainte să spui ceva.
— Nu. Acum îmi explicați amândoi ce se întâmplă.
Ileana a desfăcut plicul și a scos o hârtie medicală veche.
În partea de sus erau trecute numele meu și data.
Aveam treisprezece ani.
— Este documentul din ziua în care se presupune că ai căzut pe scările școlii, a spus mama cu glas stins.
Am privit-o fără să înțeleg.
Îmi aminteam foarte puțin din acea zi.
Țineam minte doar sângele care îmi curgea din nas, durerea de cap și faptul că mama îmi spusese că alunecasem pe trepte.
— Ce înseamnă „se presupune”?
Ileana și-a împreunat degetele.
— Nu ai căzut pe scări.
În cameră s-a lăsat o liniște atât de adâncă, încât îmi auzeam propria respirație.
— Nasul tău nu a arătat dintotdeauna așa, a continuat ea. În ziua aceea ți l-au rupt. Medicii au vrut să te opereze imediat, dar eu am refuzat.