— De ce?
Mama nu mi-a răspuns.
I-am smuls hârtia din mâini. În partea de jos, o frază era subliniată:
„Leziunea facială pare a fi rezultatul unei lovituri puternice.”
Am ridicat privirea.
— Cine m-a lovit?
Mihai s-a prăbușit pe un scaun, de parcă picioarele nu-l mai puteau susține.
Din plic, mama a scos apoi o fotografie veche de la școală.
În imagine apărea un grup de adolescenți.
În mijloc stătea o fată pe nume Ioana.
O recunoșteam.
Ea fusese prima care mă numise vrăjitoare.
Lângă ea se afla un băiat slab, cu părul închis la culoare.
Chipul lui nu mi-a spus nimic la început.
Apoi i-am văzut ochii.
Cenușii.
Aceiași ochi pe care îi priveam în fiecare dimineață, de opt ani, când mă trezeam lângă soțul meu.
Fotografia mi-a alunecat dintre degete și a căzut pe podea.
— Nu…
Mihai și-a plecat capul.
— La școală mă chema Mihai Bălan, a spus el. După ce mama s-a recăsătorit, am luat numele tatălui meu vitreg. Așa am devenit Mihai Radu.
Am făcut câțiva pași înapoi.
— Ai fost acolo.
— Da.
— Și m-ai recunoscut în ziua în care ne-am cunoscut?
Nu a răspuns. Doar a încuviințat încet.
Mi s-a părut că pereții camerei se apropiau de mine și că aerul devenise imposibil de respirat.
Mama a început să plângă în tăcere.
În acea zi, Ioana și câteva prietene ale ei mă încuiaseră în vestiarul școlii.
Îmi luaseră geanta, îmi desenaseră pe față și râseseră fără oprire. Când am încercat să fug, Ioana m-a împins din spate.
Mi-am pierdut echilibrul și m-am izbit cu fața de ușa metalică deschisă a unui dulap.
Nasul mi s-a fracturat.
Iar Mihai se afla în apropiere…
și filma totul cu telefonul.
M-am uitat la el.
— M-ai filmat?
— Eram un puști prost de cincisprezece ani.
— Ăsta nu este un răspuns.
Și-a acoperit fața cu palmele.
— Da. Te-am filmat.
A doua zi, înregistrarea circula prin toată școala.
Atunci au început să-mi spună peste tot „cioc”, „vrăjitoare” și alte porecle umilitoare.
Tatăl lui Mihai era pe vremea aceea un om bogat și foarte influent.
A venit la spital și i-a oferit mamei bani, cu condiția să nu spună nimănui adevărul.
— Cât ți-a dat? am întrebat.
Ileana și-a coborât privirea.
— Două sute de mii de lei.
Am râs pe neașteptate.
Nu era însă un râs vesel. Era sunetul amar al cuiva căruia i se prăbușește ultima urmă de încredere.
— Deci ai vândut adevărul despre ce mi s-a întâmplat pentru două sute de mii de lei?
— Tatăl tău era grav bolnav, a spus mama printre lacrimi. Aveam datorii uriașe și aproape pierduserăm totul. În plus, m-au amenințat. Mi-au spus că, dacă merg la poliție, vor susține că tu ai atacat-o prima pe Ioana.
Nu reușeam să cred ce auzeam.
— Și pentru asta m-ai lăsat să trăiesc atâția ani crezând că m-am născut cu nasul acesta? Că eu eram defectă?
Mama a întins mâna spre mine.
M-am retras.
Atunci am înțeles de ce doctorul Popescu vorbise cu Mihai.
În timpul intervenției, chirurgul observase urmele unei fracturi vechi și severe, produsă cu mulți ani în urmă.
Leziunile din interiorul nasului nu se potriveau deloc cu povestea trecută în documentele medicale ulterioare.
Medicul începuse să pună întrebări.
Iar Mihai își dăduse seama că secretul păstrat de el atâta vreme urma să iasă la iveală.
L-am privit.
— De ce ai scos oglinzile?
Și-a ridicat fața.
Lacrimile îi curgeau pe obraji.
— Nu le-am ascuns pentru că mi-a fost teamă să nu te vezi după operație, a spus el. Le-am îndepărtat pentru că eu nu mai suportam să-mi privesc propria față.
M-am uitat la peretele gol, acolo unde fusese oglinda cea mare.
Opt ani am crezut că Mihai era singurul om care mă vedea cu adevărat frumoasă.
Acum aflam că, odinioară, fusese unul dintre cei care mă făcuseră să cred că sunt monstruoasă.
Mihai a tras aer în piept.
— Când te-am văzut, după atâția ani, într-o cafenea, te-am recunoscut imediat. M-am apropiat doar pentru că voiam să-ți cer iertare, dar nu am avut curaj. Apoi am început să vorbim și m-am îndrăgostit de tine. În fiecare zi îmi spuneam că trebuie să-ți povestesc totul. Dar cu cât eram mai fericiți, cu atât îmi era mai frică să nu te pierd după ce vei afla.
L-am privit îndelung.
— Nu m-ai fi pierdut dacă mi-ai fi spus adevărul de la început. M-ai pierdut tocmai pentru că ai ales să mă minți timp de opt ani.
Mihai a îngenuncheat în fața mea.
— Te rog, Elena. Spune-mi ce pot face. Orice. Voi accepta orice.
Am băgat mâna în buzunarul hainei și mi-am scos telefonul.
Când intrasem în casă și observasem că toate oglinzile dispăruseră, am înțeles imediat că se întâmplase ceva grav.
Încă din hol pornisem înregistrarea, fără ca ei să observe.
Mihai și mama au pălit în același timp.
— Elena…
— De data aceasta, nimeni nu-mi va mai cumpăra tăcerea.
A doua dimineață mi-am strâns lucrurile și m-am mutat la un hotel.
După câteva zile, am dus avocatului înregistrarea conversației, documentele medicale vechi și fotografia de la școală.
Nu știam ce măsuri legale puteau fi luate după atât de mult timp.
Dar eram sigură de un singur lucru.
De atunci înainte, nimeni nu avea să mai decidă cât adevăr merit să cunosc despre propria mea viață.