— Andreea, n-ai văzut cămașa mea în dungi?
Vocea lui Radu se auzi din dormitor, urmată imediat de zgomotul umerașelor lovindu-se între ele. Soțul scotocea grăbit prin șifonier.
— E pe al doilea raft.
După câteva clipe, Radu strigă din nou, iritat:
— E toată șifonată!
— Fierul e pe balcon. Masa de călcat e după dulap.
Andreea stătea în hol, în fața oglinzii, și își închidea cureaua ceasului. Pe măsuța de lângă ea se afla un plic gros, vișiniu. În colțul din stânga jos se vedea încă o pată veche de grăsime, care, în ciuda timpului trecut, nu dispăruse.
Radu apăru în hol, îmbrăcându-și din mers cămașa mototolită.
Lucra ca manager într-un magazin mare de piese auto. Vorbea aproape toată ziua la telefon și le vindea clienților plăcuțe de frână. Acasă, însă, se purta de parcă toate treburile gospodărești ar fi trebuit să se rezolve singure, fără ca el să miște un deget.
— N-am de gând să calc nimic. Și-așa întârziem, declară el, potrivindu-și gulerul.
Apoi observă plicul de pe măsuță și întrebă imediat:
— Cât ai pus în el?
— Destul.
Radu se încruntă.
— Andreea, nu începe iar cu răspunsurile tale misterioase.
Se apropie și întinse mâna spre plic, dar Andreea își așeză calm palma peste a lui.
— Mama împlinește șaizeci de ani. E aniversarea ei, nu o zi obișnuită. O să vină toată familia, și vecinele din asociație. Nu vreau să pară că suntem rudele sărace pe lângă Călin. El i-a cumpărat televizor cu ecran mare. Trebuie să punem măcar trei mii de lei. O sumă rotundă, cum se cuvine.
Andreea luă plicul și îl băgă în geantă.
— Și de unde scoatem acum trei mii de lei disponibili?
— Găsim noi.
— Radu, peste patru zile trebuie plătită rata la apartament. Iar săptămâna trecută ai cumpărat jante noi pentru mașină. Dacă mai scoatem și banii ăștia, bugetul nu mai are cum să iasă.
Soțul făcu un gest nerăbdător cu mâna.
— Gata, nu începe iar cu calculele tale.
Își căută cheile mașinii în buzunarul gecii.
— Ne descurcăm cumva. Dacă e nevoie, împrumut de la băieții de la serviciu până la salariu. Mama ne-a făcut atâtea. Chiar nu putem, măcar o dată, să-i arătăm recunoștință cum trebuie?
— Ne descurcăm cumva, repetă Andreea încet.
Era expresia preferată a lui Radu.
Răspunsul universal pe care îl folosea ori de câte ori apărea o problemă pe care nu voia s-o rezolve în clipa aceea.
Exact aceleași cuvinte le auzise cu un an și jumătate în urmă, când stăteau într-o cameră de hotel, printre bucăți de hârtie ruptă de la cadouri, după propria nuntă.
Petrecerea costase aproape cincizeci de mii de lei.
Jumătate din sumă fusese strânsă de Andreea. Lucra ca devizieră pentru renovări, accepta proiecte suplimentare, mergea mereu prin apartamente noi cu ruleta în mână și întocmea calcule până târziu în noapte.
Pentru restul banilor făcuseră un împrumut.
Mariana Popescu insistase asupra unei nunți mari. Spunea că, fiind președinta asociației de proprietari din cartier, era obligată să-și invite prietenele, cunoștințele și celelalte președinte de asociație.
În timpul nunții, soacra ținuse un discurs lung și emoționant despre cât de important era ca o familie tânără să fie sprijinită.
Apoi, în aplauzele invitaților, le înmânase solemn fiului și nurorii sale un plic vișiniu, gros.
În timp ce făceau fotografii, unchiul Nicolae gesticulase cu o tartină în mână. O bucățică de somon căzuse chiar pe colțul plicului.
Andreea încercase să șteargă pata cu un șervețel umed.
Târziu, în camera de hotel, tinerii căsătoriți deschiseseră plicul vișiniu.
Înăuntru nu era nimic.
Absolut nimic.
Nici măcar o bancnotă.
Radu se plimbase prin cameră cu cămașa descheiată, grăbindu-se să găsească o explicație:
— Mama a fost pur și simplu copleșită. Știi și tu cum a fost: nunta, invitații, restaurantul, toate deodată. Probabil a uitat să pună banii. O sun mâine și lămuresc totul. Ne descurcăm cumva, numai nu te mai consuma.
A doua zi nu o sunase.
Nici în săptămâna următoare.
În cele din urmă, Andreea mersese singură la soacră.
Biroul asociației se afla la parterul unui bloc vechi, cu zece etaje, dintr-un cartier aglomerat.
Mariana Popescu stătea în spatele unui birou masiv. Purta, ca de obicei, o vestă tricotată peste o bluză sobră și sorta listele de întreținere.
Andreea pusese în fața ei chiar plicul acela vișiniu.
— Ați uitat?
Mariana ridicase capul și își privise nora cu atenție.
— Draga mea, eu nu uit nimic. Am în grijă șase blocuri. Știu datoriile fiecărui locatar până la ultimul leu.
Andreea îi susținuse privirea.
— Atunci înseamnă că ne-ați dat intenționat un plic gol în fața a o sută de invitați?
Soacra îi răspunsese fără grabă:
— Poți să consideri că a fost o decizie de principiu.
Împinsese hârtiile într-o parte.
— Ai intrat în familia noastră când aveai deja totul pus la punct pentru tine. Te plimbi cu ruleta prin apartamentele altora și faci devize pentru niște constructori plini de praf. Asta numești tu meserie de femeie? Nu are niciun prestigiu. Radu, în schimb, este un bărbat cu viitor. Nu am de gând să-ți finanțez ambițiile din banii mei. Mai întâi dovedește că meriți familia noastră și învață să creezi un adevărat cămin. După aceea mai discutăm despre ajutor.