Cătălina a ajuns în sat cu primul microbuz, puțin înainte de ora opt dimineața. Într-o mână ținea două sacoșe, iar pe umăr avea un rucsac. În el pusese un borcan cu sarmale, medicamente pentru tatăl ei și o pereche de șosete noi, pe care le tricotase două seri la rând, în timp ce Sofia își făcea temele.
Maria a zărit-o de la fereastră și a ieșit imediat pe prispă, încă îmbrăcată în halatul de casă.
— Cătălina, de ce ai venit atât de devreme? Doar am vorbit că ne descurcăm singuri.
— Mamă, tata respira ieri la telefon de parcă urca un deal cu un sac de ciment în spate. Cum să vă descurcați singuri? Unde este?
— În grădină. Scoate cartofii. Au anunțat ploi și spune că trebuie să termine cât mai repede.
Cătălina lăsă sacoșele pe bancă, își schimbă pantofii cu vechii cizmi de cauciuc ai tatălui, care stăteau mereu în tindă, apoi ocoli casa și porni spre grădină.
Teodor stătea lângă rândul de cartofi, sprijinindu-se cu ambele mâini în sapă, și privea către fâșia de pădure de la marginea satului. Când își văzu fiica, își îndreptă imediat spatele, ca și cum fusese surprins făcând ceva rușinos.
— A venit inspecția?
— A venit. Dă-mi mie sapa, tată. Și nici să nu te gândești să te cerți cu mine.
De data aceasta, nu se împotrivi.
Se așeză pe o găleată întoarsă și, parcă pentru întâia oară în acea dimineață, respiră cu adevărat.
Maria avea să-și amintească multă vreme dimineața aceea de octombrie.
Atunci, privind-o pe Cătălina, slabă și obosită, cum scotea unul câte unul tufele de cartofi, își recunoscu pentru prima dată, fără să se mai ascundă după scuze, un adevăr dureros: ea și Teodor își crescuseră toată viața copiii de parcă avuseseră doi, dar speranța adevărată a familiei fusese mereu unul singur.
Andrei se născuse primul, iar lucrurile cele mai bune ajungeau, aproape fără să-și dea seama, la el.
Nu pentru că părinții ar fi vrut să-și rănească fiica.
Pur și simplu, așa se așezaseră lucrurile.
Băiatul. Moștenitorul. Cel care urma să poarte numele familiei. Marea lor speranță.
În fiecare toamnă, Andrei primea o geacă nouă, în timp ce Cătălina purta hăinuța rămasă de la verișoara ei. După numai un an, mânecile ajungeau deja cu greu până la încheieturi.
Pentru Andrei aduseseră de la Brașov o bicicletă nou-nouță.
Cătălinei îi explicaseră că o fată nu are nevoie de bicicletă și că, oricum, s-ar fi ales cu genunchii juliți.
După terminarea liceului, Andrei anunță că va da la facultate numai în București, numai la economie și numai la universitatea al cărei nume apărea mereu la televizor.
Nu obținuse suficiente puncte pentru un loc fără taxă.
Teodor stătuse atunci ore întregi la masa din bucătărie, făcând calcule pe spatele unui calendar vechi. În cele din urmă, spusese:
— Plătim noi. Dăm garsoniera din Brașov în chirie, vindem vițelul și mai lucrez și eu în weekend. Cumva o să reușim.
Și reușiseră.
Timp de cinci ani, Maria nu-și cumpărase aproape nimic în afară de strictul necesar.
Iar la trei ani după Andrei, terminase liceul și Cătălina.
Învățase mult mai bine decât fratele ei. Profesoara de matematică venise chiar acasă și îi rugase pe părinți să nu irosească talentul fetei.
Dar pentru încă o facultate cu taxă nu mai aveau bani.
— Draga mea, înscrie-te la o școală postliceală, îi spusese mama, evitând să-i întâlnească privirea. Poți să devii contabilă. O să-ți găsești de lucru. Mai târziu, poate vei putea continua la fără frecvență.
Cătălina tăcuse câteva clipe.
Apoi dăduse din cap.
— Bine, mamă. Andrei mai are și el de terminat.
Nu mai adusese niciodată vorba despre acel lucru.
Nu le reproșase nimic. Nici măcar o dată.
Ani întregi, Maria așteptase ca fiica ei să-și amintească într-o zi nedreptatea aceea.
La un moment dat, încercase chiar ea să deschidă discuția.
Cătălina o oprise însă cu un gest obosit:
— Mamă, lasă. Sunt bine.
„Bine” însemna o garsonieră închiriată la marginea Brașovului, în care locuia deja de opt ani.
Însemna un post de contabilă la o firmă mică de materiale de construcții.
Însemna Sofia, fiica ei de unsprezece ani, o copilă serioasă, cu codițe împletite cu grijă.
Soțul Cătălinei plecase când fetița nu împlinise încă trei ani.
De atunci, ea dusese totul singură.
În fiecare săptămână, Cătălina își vizita părinții.
Nu pentru că i-ar fi cerut ei.
Pur și simplu, sâmbăta dimineața se urca împreună cu Sofia în microbuz și pleca spre sat.
Uneori aducea pește.
Alteori medicamente.
Câteodată cumpăra perdele noi pentru bucătărie, spunând cu o mustrare blândă:
— Ale voastre s-au decolorat de tot.
Îi instalase mamei un telefon inteligent și îi arătase cu răbdare, pentru a treia oară, cum să răspundă la apelurile video.
În august, când temperaturile urcaseră aproape de patruzeci de grade, le adusese un ventilator.
Apoi îl certase aproape o oră pe tatăl ei fiindcă se urcase singur pe acoperiș să schimbe câteva țigle.
Din când în când, Maria îi strecura Cătălinei în buzunar cinci sute de lei.
Dar sâmbăta următoare găsea aceiași bani în zaharniță.
— Cătălina, de ce faci mereu asta?