— Plec.
Mirela își ridică privirea din laptop.
Radu stătea în mijlocul sufrageriei, îmbrăcat în cămașa deschisă la culoare pe care ea i-o dăruise de Crăciunul trecut. O privea cu o expresie atent pregătită, ca și cum repetase scena în minte de nenumărate ori.
— La o altă femeie, adăugă el după câteva secunde.
Mirela închise laptopul cu grijă.
— Bine.
Radu clipi.
Răspunsul acesta nu făcea parte din scenariul lui.
Se așteptase la lacrimi.
La țipete.
La întrebarea inevitabilă: „Cine este?”
Poate chiar la o criză de nervi și la o cană spartă.
Mirela însă se uită doar la ceas.
— Atunci, te rog, ia numai lucrurile pe care le-ai cumpărat singur.
— Poftim?
— Lucrurile tale.
— Am înțeles. Dar ce înseamnă „pe care le-am cumpărat singur”?
— Înseamnă exact ce am spus.
Din dormitor apăru Ioana, nepoata de douăzeci de ani a Mirelei, care locuia temporar cu ei cât timp urma facultatea.
— Să plec? întrebă fata încet.
— Nu, răspunse Mirela. Ești acasă.
Radu se întoarse iritat spre ea.
— Tu să nu te amesteci.
Mirela îl privi imediat.
— Nu-i vorbi pe tonul acesta.
— Doamne, Mirela, am venit să discutăm civilizat!
— Ai venit să-mi anunți că pleci la o altă femeie. Nu este chiar același lucru cu o discuție civilizată.
El expiră zgomotos.
— De asta nu se poate trăi cu tine. Transformi totul într-un raport.
— Este o deprindere profesională. Lucrez de cincisprezece ani ca director financiar.
— Bani, tabele, contracte… Până și căsnicia ta este o contabilitate.
Mirela încuviință încet.
— Foarte bine. Atunci să începem inventarul.
Radu amuți.
Mirela își plimbă privirea prin încăpere.
Apartamentul cu trei camere îl cumpărase la un an după nuntă.
Avansul fusese plătit din banii obținuți după vânzarea unei garsoniere lăsate ei de bunica. Apoi urmau creditul, renovarea, mobila de bucătărie și electrocasnicele.
Ea muncise.
Acceptase proiecte suplimentare.
Ținuse evidența cheltuielilor.
În acei ani, Radu își schimbase de câteva ori slujba, încercase să-și găsească drumul și deschisese o mică afacere care se închisese după numai opt luni.
Mirela nu-i reproșase niciodată nimic.
Era soțul ei.
Crezuse că așa funcționează o familie: când unuia îi este greu, celălalt îi întinde mâna.
Problema era că, odată cu trecerea timpului, Radu începuse să creadă că sprijinul ei îi aparține.
Își invita prietenii și spunea cu mândrie:
— Uitați-vă la casa noastră. Eu am pus totul la punct.
Povestea cum alesese mobila de bucătărie, deși în magazin stătuse un sfert de oră și vorbise la telefon aproape tot timpul.
Numise mașina „mașina mea”, deși Mirela achitase cea mai mare parte a creditului cu prima ei anuală.
Se lăuda cu televizorul pe care ea i-l cumpărase de ziua lui.
Cât timp toate acestea făceau parte din viața lor comună, situația i se păruse chiar amuzantă.
Acum, însă, Radu stătea în mijlocul apartamentului și intenționa să ducă o parte din acea viață către o altă femeie.
— Oricum mi se cuvine jumătate din apartament, spuse el.
Mirela zâmbi abia perceptibil.
— Poate.
— Ce înseamnă „poate”?
— Înseamnă că bunurile se împart pe baza actelor, nu a amintirilor tale.
— Iar începi.
— Nu. Tu ai început.
Radu începu să se plimbe prin cameră.
— Nu vreau război.
— Perfect. Nici eu.
— Atunci să nu fim meschini. Eu iau mașina. Oricum tu aproape că nu conduci. Și televizorul. Și espressorul.
Mirela ridică încet capul.
Așteptase exact acest moment.
— De ce espressorul?
— La ce-ți trebuie unul atât de mare?
— O logică interesantă.
— Mirela, ajunge.
— Atunci și apartamentul? E prea mare pentru mine singură.
Radu își încleștă maxilarul.
— Răstorni intenționat tot ce spun.
— Nu.
Mirela se ridică, merse până la dulap și scoase un dosar gros, gri. Îl așeză pe masă.
— Doar îți propun să vezi ce anume vrei să iei cu tine în noua ta viață.
Radu zâmbi batjocoritor.
— Chiar păstrezi chitanțele?
— Nu pe toate.
— Ești imposibilă.
— Dar astăzi este util.
Deschise dosarul.
Actul de vânzare al garsonierei bunicii.
Extrasul bancar.
Dovada avansului.
Plățile făcute pentru credit.
Contractul cu firma de mobilă.
Bonurile pentru electrocasnice.
Documentele care confirmau achitarea creditului auto.
Radu răsfoia paginile din ce în ce mai încet.
— Te-ai pregătit dinainte pentru divorț?
Mirela îl privi fără să clipească.
— Nu. M-am obișnuit din timp să păstrez documentele.
— Și eu am contribuit!
— Bineînțeles.
— Eu am plătit integral renovarea balconului, dacă ai uitat.
— Foarte bine.
Mirela scoase încă un dosar.
— Aici sunt cele patruzeci și două de mii de lei pe care i-ai pus tu. Nu am uitat.
Radu se înroși.
— Încerci să mă prezinți drept întreținut?
— Nu. Tu ai ales momentul pentru a face bilanțul.
Telefonul lui sună.
Radu privi ecranul și respinse imediat apelul.
Mirela apucă să vadă un singur nume.
Cristina.
El își vârî repede telefonul în buzunar.
— Ea era? întrebă Mirela.
— Ce importanță are?
— Niciuna.
În mod inexplicabil, răspunsul îl răni mai tare decât orice scenă de gelozie.
— Chiar nu-ți pasă deloc?
Mirela rămase câteva clipe pe gânduri.