În apartamentul Marianei Popescu, a treia scândură de parchet dinspre ușa sufrageriei scârțâia mereu. Nu tare — doar o singură trosnitură scurtă, ca un oftat abia auzit.
Daria, care avea cinci ani, știa de ea încă de când împlinise trei. De fiecare dată pășea peste locul acela cu un pas larg. Ținea păpușa Ancuța de mână și încerca să o ferească și pe ea de scândura zgomotoasă.
— Mamă, și în casa noastră o să fie o scândurică din asta? a întrebat-o într-o seară, când Ioana o pregătea de culcare.
— Ce fel de scândurică, iubita mea?
— Cea care țipă la bunica atunci când merg eu.
Ioana a râs la început.
Apoi a stat mult timp întinsă în întuneric, incapabilă să adoarmă.
Fiica ei nu spusese: „Scârțâie când trec eu”.
Spusese: „Țipă la bunica”.
Pentru că, în acel apartament, orice zgomot ajungea mai devreme sau mai târziu la aceeași voce din sufragerie:
— Daria, mai încet! Ți-am spus!
Cu cinci ani în urmă, Andrei o adusese pe Ioana să locuiască în apartamentul cu trei camere al părinților lui.
Mariana o întâmpinase călduros pe viitoarea noră. Chiar o îmbrățișase în prag.
— De ce să aruncați banii pe chirii? spusese la prima lor cină împreună. Stați aici. Va fi mai ușor pentru toți. Oricum, apartamentul va rămâne cândva al lui Andrei. Doar contribuiți puțin la renovare. Pentru voi o faceți.
Și contribuiseră.
În fiecare lună, Andrei punea un plic cu bani în vitrină, pe al doilea raft, în spatele unui serviciu vechi cu margine aurie.
Mariana nota totul într-un caiet dictando: data, suma și, uneori, punea câte o bifă lângă fiecare însemnare.
Într-o zi, din curiozitate, Ioana adunase banii pe care îi dăduseră deja.
După aceea închisese caietul și nu-l mai deschisese niciodată.
Suma era atât de mare, încât ar fi putut pleca de trei ori cu toată familia la mare.
La mare nu ajunseseră niciodată.
În schimb, în baie apăruseră plăci ceramice noi.
Apoi schimbaseră bateriile de la chiuvete.
După aceea fuseseră înlocuite ferestrele din bucătărie.
Totul era ales de Mariana.
Într-o zi, Ioana propusese cu grijă niște tapet deschis la culoare pentru hol.
Soacra se încruntase imediat.
— Ioana dragă, aici ești încă musafiră. Când vei avea casa ta, vei lipi ce tapet vrei.
Cuvintele „încă ești musafiră” rămăseseră multă vreme în mintea Ioanei.
Casa aceea avea, de fapt, propriile legi.
Prosoapele trebuiau împăturite exact în trei și așezate cu marginea spre perete.
Cănile din dulap stăteau toate cu toarta spre dreapta.
Jucăriile trebuiau să dispară de pe podea cel târziu la zece minute după terminarea jocului.
Dacă nu, Mariana le strângea într-o pungă mare și le ascundea pe dulapul din antreu.
Apoi Daria putea întreba o săptămână întreagă:
— Unde e iepurașul meu?
Fetița învățase foarte devreme să ceară voie.
Avea voie să ia un biscuit?
Avea voie să pornească desenele?
Avea voie să se întindă pe canapea?
Avea voie să scoată creioanele?
Nu alerga niciodată prin casă, nu tropăia și aproape că nu cânta cu voce tare.
Într-o zi, o vecină de la etajul cinci spusese:
— Ce fetiță cuminte aveți! Parcă e adultă.
Ioanei, lauda aceea îi făcuse inexplicabil de rău.
Mama ei a sunat într-o miercuri, când Ioana curăța cartofii.
— Fata mea, stai jos? a întrebat Maria cu vocea pe care o folosise cu ani în urmă, când o anunțase că Ioana intrase la facultate.
— Stau. Ce s-a întâmplat?
— Eu și tatăl tău am vândut casa bunicii din apropiere de Alba Iulia. Și terenul de lângă iaz. Nu mai putem avea grijă de toate. Grădina e prea mare, iar spatele ne doare. O parte din bani vi-i dăm vouă.
— Mamă…
— Nici să nu începi. Am hotărât deja. Luați-vă un apartament mic, chiar și cu o singură cameră. Dar să fie al vostru. Să nu mai întrebi pe nimeni unde ai voie să pui o cană.
Ioana nu a răspuns.
A lăsat cuțitul jos.
S-a dus în baie.
A dat drumul la apă cât a putut de tare.
Și abia atunci a început să plângă.
Nu voia ca soacra să o audă din sufragerie.
După un minut, ușa s-a deschis încet și Daria și-a strecurat capul înăuntru.
— Mamă, te-a certat cineva?
Ioana și-a șters repede obrajii.
— Nu, puiule. Nu m-a certat nimeni.
— Atunci de ce plângi?
— Pentru că bunica Maria și bunicul Petru ne-au făcut un cadou foarte mare.
Daria s-a gândit serios, aproape ca un om mare.
— De la cadouri nu se plânge. La cadouri se spune „mulțumesc”.
Ioana și-a strâns fiica la piept, cu mâinile încă ude.
— O să le spun. Cu siguranță.
În seara aceea, Mariana urmărea un serial în sufragerie, iar Andrei și Ioana vorbeau aproape în șoaptă, în bucătărie.
Andrei răsucea o linguriță între degete.
— Mama se va supăra, a spus în cele din urmă.
— Probabil.
— O să creadă că vrem să fugim de ea.
— Nu facem nimic rău.
— Știu. Doar că n-am mai spus niciodată asemenea lucruri fără aprobarea ei.
Ioana și-a pus palma peste mâna lui.
— Andrei, ai treizeci și doi de ani. Iar fiica ta se plimbă prin casă pe vârfuri.
El a privit-o.
A tăcut mult.
Apoi a dat din cap.
Au hotărât să vorbească sâmbătă, la casa de la țară.
Acolo, lângă râul Olt, printre straturi și meri, Mariana devenea de obicei ceva mai liniștită.