În noaptea aceea, eu și ginerele meu am rămas blocați într-un motel ieftin de la marginea șoselei, undeva între un sat mic și oraș. Afară, vântul urla de parcă ar fi fost câinele flămând al unui vecin, uitat în curte pe vreme rea, iar bătrâna noastră Dacie se oprise chiar în mijlocul drumului, ca și cum se săturase definitiv de toate călătoriile prin care o târâserăm. Cei de la tractări ne spuseseră că vor ajunge abia spre zori. În cameră mirosea a umezeală, lemn ud și vise străine rămase neîmplinite. Saltelele scârțâiau la cea mai mică mișcare, de parcă paturile urmau să se destrame dintr-o clipă în alta.
Mă numesc Elena și am cincizeci și șase de ani. Nu m-am considerat niciodată vreo femeie fatală, dar nici nu aveam de gând să mă trec deja în rândul bătrânelor. Chiar și acum puteam să le dau clasă multor femei mai tinere.
În fața mea stătea Andrei, ginerele meu. Înalt, slab, cu privirea obosită și cu barba de câteva zile, semăna puțin cu eroul vreunui film polițist vechi.
Ne întorceam de la țară, de la sora mea, Mariana. Ea încă mai făcea plăcinte aproape cât capacul unei oale mari și întâmpina fiecare musafir cu țuică de casă, aromată cu ierburi după o rețetă pe care o numea, foarte serioasă, „moștenire de la bunicul”.
Fiica mea, Cristina, rămăsese în oraș. Ca de obicei, apăruse o treabă urgentă care, în ochii ei, devenise mai importantă decât întâlnirea cu familia.
Așa se făcea că eu și Andrei ajunseserăm singuri într-o cameră cu două paturi înguste și niște cearșafuri care, după aspect, păreau să fi prins vremurile când pentru orice lucru bun trebuia să stai la coadă.
— Ei, Andrei? am spus eu, scoțând din geanta de drum o sticlă de vodcă pe care avusesem inspirația s-o iau de acasă. N-o să stăm aici ca două buturugi uitate într-o baltă. Hai să bem puțin, măcar ne încălzim până vine nenorocita aia de platformă.
Andrei a zâmbit. În ochii lui se vedea oboseala bine cunoscută a omului care trăia de ani buni alături de Cristina.
Avea doar treizeci și doi de ani, însă uneori părea că de cel puțin un deceniu îi ducea pe umeri firea dificilă.
Am turnat vodca în două pahare de plastic. Altceva mai acătării nu exista în cameră.
Am ciocnit atât de tare, încât probabil am trezit și gândacii ascunși pe sub tapet.
— Pentru ce bem, doamnă Elena? m-a întrebat Andrei, înghițind prima gură încet, de parcă în pahar ar fi avut un whisky scump, ținut ani întregi în butoi.
— Pentru ca viața noastră să nu se strice la fel de des ca Dacia asta blestemată, am răspuns și am dat paharul peste cap.
M-a ars pe gât, dar după câteva clipe o căldură plăcută mi s-a răspândit prin tot corpul. Dintr-odată, parcă eram cu douăzeci de ani mai tânără.
— Că tu, Andrei, ești încă bărbat tânăr, dar oftezi de parcă ai fi un Oltcit bătrân care încearcă să urce un deal cu motorul terminat.
A izbucnit în râs și s-a lăsat pe spătarul scaunului.
Scaunul i-a răspuns cu un scârțâit lung, de parcă și el voia să se plângă de soarta lui.
— La Cristina vă referiți? m-a întrebat Andrei. În curând mă trimite direct în garaj. În fiecare seară apare altă nemulțumire: ba ciorba n-are destulă sare, ba pantofii nu sunt unde trebuie, ba respir prea tare.
Am pufnit și am umplut din nou paharele.
Discuția a început să curgă repede, ca un pârâu umflat după o ploaie de primăvară.
La început am vorbit despre Mariana, care încercase să ne îmbete cu țuică dintr-un borcan mare pe care încă se mai vedea o etichetă decolorată, scrisă de mână: „Compot, 1975”.
Apoi, fără să ne dăm seama, am ajuns să vorbim despre noi.
Alcoolul ne dezlegase limbile și, după puțin timp, stăteam de vorbă ca doi prieteni vechi care se nimeriseră în același compartiment de tren.
— Ascultă, Andrei, am spus, privindu-l peste marginea paharului de plastic. Ce se întâmplă, de fapt, între tine și Cristina? Ești bărbat tânăr, sănătos, arătos. Iar ea umblă mereu cu o expresie de parcă ar fi mușcat dintr-o lămâie întreagă. Nu vă mai încălziți unul pe altul?
Andrei a ezitat.
A început să rotească paharul între degete, ca și cum spera să găsească răspunsul scris pe fundul lui.
— Nu știu, doamnă Elena. Uneori mi se pare că noi doi suntem ca două fire electrice fără izolație. Numai că, în loc să iasă scântei frumoase, facem mereu scurtcircuit. Eu încerc, dar Cristinei nu-i convine nimic. Știți și dumneavoastră cum este.
Știam foarte bine.
Cristina crescuse încăpățânată. Semăna cu tatăl ei: dacă își băga ceva în cap, nu mai exista om care s-o convingă de contrariul.
Andrei obosise, probabil, să trăiască în mijlocul nemulțumirilor ei fără sfârșit.
M-am aplecat puțin spre el, simțind cum băutura făcea întreaga lume mai moale la margini, și mi-a venit să-l provoc.
— Dar ai încercat vreodată s-o zgâlțâi puțin? O femeie trebuie uneori aprinsă ca lemnele umede într-o sobă rece. Altfel scot numai fum. Poate că a ta Cristina s-a răcit de mult.
Andrei s-a înecat cu băutura și a început să tușească.
M-a privit uimit, cu un amestec de jenă și interes sincer.