Soarele de august încinsese asfaltul atât de tare, încât aerul de deasupra trotuarelor tremura ca deasupra unei plite aprinse. Andreea stătea în hol, cu două sacoșe grele de cumpărături în mâini, și asculta vocea lui Mihai venind din sufragerie. Aceeași voce leneșă, rece, nepăsătoare, pe care o auzise de atâtea ori în ultimii doisprezece ani.
— Iar ai cumpărat untul ăsta ieftin? De câte ori trebuie să-ți spun să iei unul ca lumea? Dar ce pretenții să am de la tine? N-ai avut gust niciodată, la nimic.
Andreea a așezat sacoșele pe măsuța din hol cu grijă, una câte una, ca să nu cadă nimic. Tonul lui nu o mai surprindea de mult. Intrase în viața ei de zi cu zi asemenea bâzâitului frigiderului sau scârțâitului unei scânduri vechi din podea.
— Mihai, am luat și pui. Și legume. Mă gândeam să fac ardei copți, așa cum îți plac ție.
— Cum îmi plac mie? După doisprezece ani încă n-ai înțeles cum îmi plac? Tu tai ardeii de parcă despici lemne. Și uită-te puțin la tine. Iar porți bluza aia lălâie. Parcă nici nu te interesează cum arăți. După aceea trebuie să-mi fie mie jenă când ieșim undeva.
Andreea și-a coborât privirea. Știa foarte bine regula. Dacă tăcea, Mihai avea să se descarce și, într-un final, să se oprească. Dacă îi răspundea, începea inventarul: tot ce făcuse greșit, tot ce îi lipsea, toate lucrurile prin care, în ochii lui, fusese dintotdeauna „nepotrivită”. Învățase de mult matematica aceea a umilinței.
— Sunt doar obosită. Ioana a învățat toată ziua pentru teste și am stat cu ea.
— Exact. Obosită. Tu ești mereu obosită. De la ce? Stai acasă și nici măcar nu faci mare lucru. Alte femei au grijă de ele, țin casa și le rezolvă pe toate. Tu ai ajuns doar o funcție. Personalul de serviciu s-ar descurca mai bine.
N-a ridicat vocea. Nici măcar nu părea furios. Rostise cuvintele ca pe o constatare banală, de parcă ar fi spus câte grade sunt afară sau cât costă benzina. Tocmai această normalitate rece o înspăimânta pe Andreea mai tare decât ar fi făcut-o un scandal.
— Mihai, te rog. Nu de față cu Ioana.
— Ce-i cu Ioana? Are paisprezece ani, vede și singură ce se întâmplă. Nu mai e copil mic. Vede foarte bine că maică-sa s-a transformat într-o umbră. Și, apropo, nu te ține nimeni aici, Andreea. Nimeni.
Nu era prima dată când îi spunea asta. La început cuvintele o tăiaseră. Apoi o arseseră. Cu timpul se transformaseră într-o durere surdă, veche, așezată undeva înăuntru. Numai că în ziua aceea ceva s-a rupt altfel. Andreea s-a uitat la sacoșele de cumpărături, la mâinile ei, la covorașul tocit de lângă ușă. Apoi a luat din cuier un palton, absurd de gros pentru căldura lui august, și și l-a aruncat pe umeri.
— Unde pleci? Hei! Vorbesc cu tine!
— Te aud, Mihai. Te aud de doisprezece ani.
A ieșit fără să trântească ușa. Fără lacrimi, fără ultimatumuri, fără spectacol. A apăsat încet clanța și a pășit în aerul fierbinte de afară.
Mihai nici măcar nu s-a ridicat de pe canapea.
Farmacia era la două străzi distanță. Andreea a intrat aproape fără să-și dea seama cum ajunsese acolo. Picioarele îi deveniseră moi, iar încăperea parcă se învârtea ușor. S-a oprit lângă raftul cu vitamine și s-a prins cu degetele de marginea de sticlă.
— Vă simțiți rău?
Femeia de la tejghea era scundă, trecută de cincizeci de ani, cu părul tuns scurt și o privire atentă. Îi întindea deja un pahar cu apă. Andreea l-a primit și a luat o înghițitură. Răcoarea i-a alunecat pe gât și, pentru câteva clipe, a ajutat-o să respire.
— Mulțumesc. Cred că mi s-a făcut rău de la căldură.
— Stați puțin jos. Poate e tensiunea? Avem tensiometru.
— Nu, mulțumesc. Nu cred că e tensiunea. E… altceva.
Farmacista a privit-o îndelung. Nu cu milă, ci cu acel fel de înțelegere care uneori doare mai tare decât întrebările. Pe ecuson scria „Doina”, dar literele se încețoșau în ochii Andreei.
— Știți, eu nu sunt medic, a spus femeia încet. Dar îmi dau seama că n-ați intrat aici numai din cauza căldurii. Uneori, să pleci este singurul mod prin care mai poți rămâne vie. Nu e slăbiciune. E o hotărâre.
Andreea a ridicat capul. O necunoscută îi spusese lucrul acela de parcă era cel mai simplu adevăr din lume. Și tocmai simplitatea lui a străpuns-o.
— Chiar credeți că poți, pur și simplu, să pleci?
— Dumneavoastră ați plecat deja. Dacă sunteți aici, înseamnă că picioarele au înțeles înaintea minții. Acum trebuie doar să le ajungă și mintea din urmă.
Andreea a terminat apa, i-a mulțumit și a ieșit. Pe trotuar și-a scos telefonul și a căutat în contacte litera C.
Cristina.
Nu mai vorbiseră de un an și jumătate. Ultima dată fusese la o aniversare, când Mihai o ironizase grosolan pe Cristina în fața tuturor. Andreei îi fusese atât de rușine după aceea, încât nu mai avusese curajul să o sune.
— Alo? Cristina, sunt Andreea. Știu că n-am mai dat niciun semn de mult. Am nevoie de ajutor.
— Mai știi adresa?
— Da.
— Atunci vino. Ușa e deschisă.
Nicio întrebare în plus. Niciun „ce s-a întâmplat?”. Cristina avusese întotdeauna talentul de a auzi esențialul numai din voce.