— Și ce-ai să-mi faci, bătrâno? Suni la poliție? — Cătălin stătea lăbărțat pe canapeaua mică din bucătărie și învârtea leneș lingurița prin cafea. — Vin, pun câteva întrebări și pleacă. Eu tot aici rămân. Iar după ce se duc ei, pentru ea va fi și mai rău.
Ioana stătea lângă chiuvetă, cu fața spre fereastră, trăgându-și nervos mâneca bluzei peste încheietură. Pe obrazul stâng i se vedea o vânătaie proaspătă, încă întunecată. Venisem fără să-i anunț. Pregătisem acasă o oală cu sarmale, le pusesem în caserole și mă hotărâsem să trec pe la ei. Am descuiat cu cheia de rezervă și am înțeles imediat ce se petrecea. Cătălin nici măcar nu s-a obosit să-și schimbe expresia. Așa fusese mereu: convins că banii și părinții lui cu relații îi dădeau dreptul să facă orice.
Fiica mea s-a încordat dintr-odată când soțul ei doar și-a întins mâna după un șervețel. Îl urmărea pe sub sprâncene, de parcă se temea că și o respirație prea zgomotoasă l-ar putea enerva. În camera alăturată dormea Matei, nepotul meu de numai trei luni. Ioana se mișca aproape fără zgomot, cu grija omului care încearcă să nu provoace o nouă izbucnire.
— Îți strângi lucrurile și pleci de aici, am spus, privindu-l drept în ochi.
Cătălin a zâmbit larg. De data asta părea chiar sincer amuzat. S-a ridicat încet, iar când s-a îndreptat de spate, era cu aproape un cap mai înalt decât mine.
— Apartamentul e al meu și nevasta e tot a mea, a rostit printre dinți. — Ne rezolvăm singuri problemele. Tu mai bine pleacă până nu te ajut eu să cobori scările. Nu te băga în familia altora.
A trecut pe lângă mine, izbindu-mă intenționat cu umărul, apoi s-a dus în sufragerie și a dat televizorul atât de tare, încât vocea comentatorului sportiv a umplut locuința. Tocmai se anunța un gol. Ginerele meu nu mă considera nici măcar pentru o clipă o amenințare. În ochii lui eram doar o femeie în vârstă, enervantă, care nu știa unde îi este locul.
M-am apropiat de Ioana și i-am atins ușor umărul. A tresărit atât de puternic, încât mi s-a strâns inima.
— Ioana, scoate gențile. Pune actele, hainele și tot ce îi trebuie lui Matei.
— Mamă, te rog, nu… a șoptit ea, aruncând priviri speriate spre ușă. — Mi-a promis că nu se mai întâmplă. Dacă vede că îmi fac bagajele, atunci el o să ne…
— Fă ce îți spun.
Mi-am scos telefonul. Nu aveam prieteni în poliție, nu cunoșteam funcționari importanți și nici nu aveam o avere în bancă. Aveam însă altceva: familia mea. Mare și adevărată. L-am sunat pe fiul cel mare.
— Mihai, lasă tot ce faci. Ia-i pe frații tăi. Sună-l și pe unchiul Vasile, să vină cu băieții lui. Veniți repede la Ioana.
Nu a fost nevoie să-i explic nimic. Mi-a răspuns doar atât:
— Am înțeles. Pornim acum.
Am rămas în bucătărie. Mi-am strâns fiica în brațe și i-am ținut mâna între palmele mele, în timp ce din sufragerie se auzea Cătălin râzând zgomotos la televizor. De fiecare dată când izbucnea în râs, Ioana tresărea. Eu însă nu i-am dat drumul la mână.
După aproximativ patruzeci de minute, în curtea blocului au început să se audă, una după alta, portiere de mașini trântindu-se. Erau multe. Apoi a piuit interfonul; tocmai ieșea cineva din bloc și ușa de la intrare s-a deschis. La scurt timp, pe scară au răsunat pași grei, liniștiți. Nimeni nu alerga. Nimeni nu făcea scandal.
Am deschis încet ușa apartamentului.
Holul s-a umplut repede de bărbați. Mihai a intrat primul. În spatele lui au apărut Sorin și Radu. Apoi au venit și nepoții, șapte bărbați adulți, zdraveni. Niciunul nu a ridicat vocea. Niciunul nu a amenințat pe nimeni. Au rămas pur și simplu în coridor, tăcuți, privind spre interiorul apartamentului.
Auzind mișcare, Cătălin a ieșit iritat din sufragerie. Numai că expresia i s-a schimbat imediat când i-a văzut. S-a oprit în loc. Parcă toate cuvintele pe care le-ar fi putut spune i se blocaseră în gât. Și-a mutat încet privirea de la unul la altul, fără să mai scoată niciun sunet.
Mihai și-a desfăcut calm fermoarul gecii.
Cătălin a făcut un pas înapoi și s-a împiedicat de taburetul din hol.
— Eu… eu trebuie să mut mașina, a bâiguit cu voce răgușită. — Cred că am blocat trecerea cuiva.
Mihai a făcut un singur pas înainte, fără să spună nimic.
Cătălin n-a mai vrut să afle ce s-ar putea întâmpla dacă rămâne. S-a repezit spre ușă, s-a strecurat lateral printre Sorin și Radu și a coborât scările aproape în fugă. Din casa scării se mai auzea doar zgomotul grăbit al pantofilor lui lovind treptele.
Pe măsuța din hol își lăsase portofelul și cheile mașinii.
Nimeni nu s-a dus după el.
Mihai s-a întors spre sora lui.
— Ioana, unde sunt gențile? Pune tot ce vă trebuie. Vă luăm acasă.
Din dormitor s-a auzit plânsul lui Matei, care tocmai se trezise. Sorin s-a dus imediat la el, iar după un minut s-a întors ținând cu grijă copilul în brațe și legănându-l ușor ca să-l liniștească.
Restul serii a trecut într-o agitație tăcută. Fiii mei și nepoții scoteau valizele, împătureau hainele, cărau cutiile și verificau actele. Nimeni nu îi punea Ioanei întrebări inutile. Nimeni nu îi cerea să povestească ce se întâmplase și nimeni nu comenta.