Pur și simplu își luau sora și copilul din locul acela și îi duceau acolo unde nu mai aveau de ce să se teamă.
Când mica noastră coloană de mașini a ieșit din curtea blocului, ferestrele apartamentului de la etajul cinci rămăseseră întunecate. Mașina lui Cătălin era încă parcată lângă intrare.
Au trecut câteva luni.
Vânătăile de pe chipul fiicei mele s-au șters încet. Cu timpul, Ioana a încetat să mai tresară la vocile ridicate sau la mișcările bruște. A început iar să-și facă planuri, să iasă la plimbare și, mai ales, să zâmbească fără să se teamă de ce ar putea urma după acel zâmbet.
Cătălin nu a avut curajul să vină personal după lucrurile lui. Două luni mai târziu a trimis în locul său un avocat. Acesta a luat de la Mihai actele și cheile mașinii, apoi a lăsat documentele pregătite pentru divorț.
Fostul meu ginere nu a mai apărut niciodată prin cartierul nostru.
În seara aceasta ne-am strâns din nou în bucătăria mea. Afară se întunecase de mult, iar apa pentru ceai începea să fiarbă pe aragaz. Radu povestea o întâmplare amuzantă de la serviciu. Sorin îi dădea lui Matei piure de mere și, din când în când, îi ștergea bărbia cu un șervețel.
Ioana stătea lângă ei și zâmbea în timp ce asculta glumele fraților ei.
M-am uitat la copiii mei și am înțeles un lucru foarte simplu: nu fusese nevoie să demonstrăm nimănui nimic.
Nu avuseserăm nevoie de răzbunare, de amenințări sau de dorința de a-i întoarce cuiva răul făcut.
Fuseserăm doar acolo, lângă ea, exact în clipa în care avea cea mai mare nevoie de noi.
Și asta fusese de ajuns.