— Luminița, mama și-a vândut apartamentul ca să-l ajute pe fratele meu. Acum va locui o vreme la noi, — a anunțat soțul, de parcă lucrurile fuseseră deja stabilite și părerea mea nu mai conta.
— Luminița, mama a vândut apartamentul ca să-l ajute pe Paul. O perioadă va trebui să stea la noi, — îi spuse Sorin pe un ton atât de firesc, de parcă i-ar fi cerut doar să mute câteva farfurii dintr-un dulap în altul.
Luminița își scoase încet ochelarii, îi așeză lângă agenda deschisă și își privi atent soțul.
— Mai spune o dată.
— Mama și-a vândut apartamentul. Paul avea nevoie de bani pentru locuință și ea a hotărât să-l ajute. Până se rezolvă lucrurile, va sta aici.
— Aici unde, mai exact?
Sorin clipi nedumerit.
— La noi, bineînțeles.
— În apartamentul meu?
El se încruntă imediat, de parcă tocmai această precizare i se părea complet inutilă.
— Lumi, te rog, nu începe. E mama mea. Nu vorbim despre o străină.
Luminița împinse agenda puțin mai departe. Pixul de lângă ea se rostogoli spre marginea mesei, însă îl opri calm cu un deget și își ridică din nou privirea.
— Nu încep nimic. Încerc doar să înțeleg de ce s-a luat deja o hotărâre despre apartamentul meu fără să mă întrebe nimeni.
Sorin stătea în mijlocul bucătăriei, într-un tricou de casă, cu telefonul în mână și cu expresia unui om convins că soția lui nu apucase încă să înțeleagă cât de simplă era situația. Probabil se așteptase la un „bine” spus în grabă. În cel mai rău caz, la un oftat și la concluzia că pentru doamna Valentina trebuia, desigur, găsit un loc.
Numai că Luminița tăcea.
Cu cât liniștea se prelungea, cu atât siguranța de pe chipul lui Sorin începea să se destrame. Își trecu palma peste ceafă, se uită spre fereastră, apoi spre frigider, ca și cum răspunsul potrivit ar fi putut fi ascuns între magnetul adus de la Brașov și lista de cumpărături prinsă sub el.
— Și unde vrei să se ducă? — întrebă el, în cele din urmă.
— La Paul.
— Paul abia urmează să-și cumpere apartamentul.
— Din banii mamei voastre.
— Și?
— Și omul pentru care mama voastră a rămas fără propria locuință ar fi trebuit să se gândească dinainte unde va sta ea după vânzare.
Sorin expiră zgomotos.
— Vorbești de parcă mama ar fi cineva complet străin pentru noi.
— Eu vorbesc de parcă nimeni nu s-a gândit că ar fi normal să-mi ceară și mie acordul.
El băgă telefonul în buzunar, apoi îl scoase aproape imediat, evident neștiind ce să facă cu mâinile.
— Mama deja își strânge lucrurile.
— Foarte bine. Atunci Paul poate să-i pregătească o cameră.
— Paul va avea doar două camere mici, practic un apartament pentru el singur.
— Atunci trebuia să cumpere ceva potrivit și pentru situația pe care a creat-o.
— Luminița!
Ea ridică o mână și îl opri.
— Nu ridica vocea. Te aud foarte bine.
Sorin se apropie de masă și se așeză în fața ei. Pe chip îi apăruse expresia aceea cunoscută pe care o folosea când explica lucruri „evidente”, convins că soția lui se încăpățâna inutil.
— Încearcă să înțelegi. Mama a vrut să-l ajute pe Paul. De ani întregi nimic nu-i merge cum trebuie. A stat prin chirii, a schimbat locuințe, nu reușește să se așeze la casa lui. E mamă. Îi pare rău de el.
— Dar de fiul mai mare nu-i pare rău?
— Eu ce legătură am?
— Legătura este că urmările deciziei ei ar trebui acum să cadă asupra familiei tale. Mai exact, asupra apartamentului meu.
Sorin deschise gura, dar răspunsul nu veni imediat.
Apartamentul îi aparținea într-adevăr Luminiței. Nu „lor”, nu unei familii abstracte și nici lui Sorin pe jumătate doar fiindcă erau căsătoriți de ani buni. Locuința îi rămăsese moștenire de la mătușa Elena. După moartea acesteia, Luminița așteptase termenul legal, mersese la notar, strânsese actele, finalizase succesiunea și apoi organizase singură renovarea.
Sorin o ajutase atunci să scoată un dulap vechi și să fixeze câteva rafturi. În acte însă exista un singur proprietar: Luminița.
El știa perfect lucrul acesta.
Când se căsătoriseră, chiar el spusese cu ușurare:
— Ce bine că ai locuința ta. Măcar nu o să alergăm din chirie în chirie.
Atunci cuvintele lui sunaseră a recunoștință. Acum, faptul că Luminița avea un apartament devenise, dintr-odată, argumentul comod pentru a găzdui orice rudă care rămânea fără acoperiș deasupra capului.
— Mama nu va sta mult, — spuse Sorin, de data aceasta mai blând. — Doar până când Paul se pune pe picioare.
— Și cât înseamnă „nu mult”?
— Nu știu. Poate două luni.
— Și dacă peste două luni Paul spune că nu are suficient spațiu?
— De ce ar spune asta?
Luminița zâmbi doar din privire.
— Pentru că tot planul vostru este deja construit în felul acesta. Paul primește apartamentul. Doamna Valentina se mută aici. Tu îmi comunici situația ca pe orarul unui autobuz. În planul vostru eu nu sunt proprietara locuinței, ci persoana care trebuie să se dea puțin mai într-o parte și să nu facă scandal.
Sorin se ridică brusc.
— Nu vorbi așa. Nimeni nu te dă la o parte.
— Ba da. Doar că eu încă stau pe același scaun și voi nu v-ați dat seama că am observat.