Andreea nu și-a ridicat vocea. Nici măcar expresia chipului nu i s-a schimbat. Zâmbea la fel de liniștit, iar privirea îi rămăsese calmă și dreaptă. Numai că, undeva înăuntrul ei, toate lucrurile care până atunci păruseră neînsemnate se așezaseră brusc într-o imagine limpede. Rece. Exactă. Definitivă.
— Mă scuzați, doamnă Elena, spuse ea încet, privind-o direct pe mama lui Mihai. Cred că ați uitat în casa cui vă aflați.
În sufragerie se lăsă o tăcere atât de adâncă, încât părea că cineva oprise sunetul întregii încăperi. Până și Mihai își ridică privirea.
— Poftim? întrebă Elena Dumitrescu, de parcă nu putea accepta că auzise bine.
— Acesta este apartamentul meu, continuă Andreea cu aceeași voce egală. Eu v-am invitat aici în vizită. Nu ca să vă mutați. Nu ca să stabiliți reguli. Și, cu atât mai puțin, ca să mă trimiteți pe mine în dormitorul meu.
Elena rămase nemișcată. Pentru prima dată părea să descopere că fata pe care o tratase de sus era capabilă să-i răspundă. Buzele i se mișcară ușor, însă replica nu veni imediat.
— Mihai, spuse Andreea, întorcându-se spre logodnicul ei. Tu chiar nu ai nimic de spus?
El părea prins pe nepregătite. Degetele i se strânseră nervos pe brațul fotoliului.
— Andreea… doar știi cum e… mama e obosită, atât… murmură el.
— Nu, îl întrerupse ea blând, dar fără să lase loc de negociere. Nu știu.
Cele două cuvinte căzură între ei ca un pocnet sec. Primul moment cu adevărat limpede al întregii seri.
Elena se îndreptă brusc de spate.
— Cum îți permiți să vorbești așa? izbucni ea. Sunt mama lui! Eu mi-am crescut băiatul! Am tot dreptul să știu unde și în ce condiții va trăi!
— Atunci întrebați, răspunse liniștit Andreea. Dar nu hotărâți în locul nostru.
Mihai sări în picioare.
— Ajunge!
Numai că vocea lui nu avea forța pe care încerca să o afișeze. Sunase nesigur, ca și cum nici el nu era convins că cineva avea să-l asculte.
Andreea îl privi mult timp. Nu era furie în ochii ei și nici urmă de isterie. Doar o dezamăgire obosită, strânsă acolo după prea multe momente în care alesese să tacă.
— Toată seara am așteptat să spui ceva, rosti ea încet. Orice. Am așteptat să te ridici și să fii lângă mine. Dar tu ai preferat să taci.
Mihai coborî ochii.
Și exact atunci, în Andreea se rupse ceva pentru totdeauna.
— Știți, doamnă Elena, reluă ea, întorcându-se spre femeie, într-o privință aveți dreptate. Ați trecut probabil prin multe. Poate tocmai de aceea v-ați obișnuit să controlați totul în jurul dumneavoastră. Dar aici…
Își deschise ușor brațele, cuprinzând sufrageria dintr-o singură mișcare.
— Aici nu va merge.
Se apropie de canapea, luă perna pe care Elena o mutase mai devreme și o așeză cu grijă exact în locul ei.
— În casa asta, eu sunt gazda.
Nu ridicase tonul. Nu amenințase. Și totuși, cele câteva cuvinte avură mai multă putere decât ar fi avut orice țipăt.
Elena o privea fără să clipească. Pentru prima dată, în ochii ei nu mai era dispreț. Apăruse ceva nou: nesiguranța.
— Mihai, spuse din nou Andreea, dacă tu chiar crezi că eu ar trebui să „mă duc în camera mea”, spune-mi acum.
El nu răspunse.
Secundele se prelungiră chinuitor.
— Am înțeles, zise ea în cele din urmă, dând ușor din cap.
În acea propoziție scurtă încăpea mai mult decât într-o ceartă întreagă.
Andreea merse în hol, deschise dulapul și scoase pardesiul Elenei.
— S-a făcut târziu, spuse ea calm. Cred că este timpul să mergeți acasă.
Tăcerea deveni aproape asurzitoare.
Și tocmai în liniștea aceea toți trei înțeleseră că seara nu mai putea fi întoarsă din drum.
Elena nu întinse imediat mâna după pardesiu. Rămase așezată, cercetând-o pe Andreea ca și cum ar fi vrut să vadă cât putea rezista. Poate se aștepta ca fata să cedeze. Să-și ceară scuze. Să facă ceea ce, probabil, făcuseră înainte mulți alții în fața ei.
Andreea însă nu se clinti.
Nu avea o atitudine provocatoare. Era pur și simplu sigură de ea. Iar calmul acela neclintit o neliniștea pe Elena mult mai mult decât ar fi făcut-o o izbucnire.
— Mihai, spuse în cele din urmă mama lui, rar, fără să-și desprindă ochii de Andreea, auzi cum îmi vorbește?
El auzea.
Se vedea după felul în care se ferea să întâlnească privirea oricăreia dintre ele.
— Mamă… hai să nu facem asta… încercă el să domolească lucrurile, însă glasul îi tremură.
— Să nu facem ce? se întoarse Elena spre el. Să nu vorbim despre respectul pentru cei mai în vârstă? Despre cine trebuie să aibă ultimul cuvânt într-o familie?
Colțurile buzelor Andreei se ridicară abia perceptibil. Nu era un zâmbet răutăcios. Era unul obosit.
— Tocmai asta încerc să vă spun, răspunse ea. Dumneavoastră nu faceți parte din familia noastră în sensul în care pretindeți acum. Sunteți musafira mea.
Cuvintele acelea păreau să-i fi smuls Elenei de sub picioare ultima urmă de siguranță.
Se ridică brusc.
— Tu nici nu înțelegi în ce te bagi! izbucni ea, cu vocea tremurând de indignare. Mihai, spune-i! Explică-i că tu ai hotărât deja!
Andreea încremeni.
— Ai hotărât? repetă rar, întorcând capul spre el.
Mihai se albi la față.