— Nu e chiar așa… începu el.
Dar momentul în care mai putea ascunde ceva trecuse.
— Ce anume ai hotărât, Mihai? întrebă Andreea, de data aceasta și mai încet.
O nouă tăcere se întinse prin cameră. Numai că acum nu mai era rece, ci grea și lipicioasă, încărcată de presimțirea unei lovituri.
Elena zâmbi scurt. Părea să simtă că situația se întorcea, în sfârșit, în favoarea ei.
— Pur și simplu n-a apucat încă să-ți spună, zise ea cu o satisfacție rece. Noi am discutat deja totul. După nuntă, vindeți apartamentul acesta.
Vorbele o loviră pe Andreea aproape fizic.
Pentru o clipă nici măcar nu reuși să le înțeleagă.
— Ce…? șopti ea.
— Și ce e atât de ciudat? continuă Elena, căpătând din nou siguranță. Vă cumpărați ceva mai modest, mai aproape de mine. Eu vă ajut. Sunt aproape când aveți nevoie. Așa putem ține lucrurile sub control.
— Sub control… repetă Andreea foarte încet.
Apoi se uită la Mihai.
De data aceasta, privirea era cu totul alta. Nu-l mai vedea ca pe bărbatul pe care îl iubea. Îl privea ca pe un om pe care abia atunci îl întâlnea cu adevărat.
— Este adevărat?
Mihai își trecu palma peste față.
— Andreea, eu doar m-am gândit că ar fi mai ușor pentru toată lumea… Mama e singură. Îi este greu…
— Și din cauza asta ai hotărât să-mi vinzi apartamentul?
Vocea ei era încă liniștită, însă sub calm se simțea acum ceva dur, aproape metalic.
— Viitorul nostru apartament… încercă el să o corecteze.
Andreea clătină din cap.
— Nu, Mihai. Al meu.
Fiecare cuvânt fusese spus separat și limpede.
— Nici măcar nu ai discutat cu mine, continuă ea. Ai discutat cu mama ta despre ce să faci cu proprietatea mea.
Elena își încrucișă brațele la piept.
— Fiindcă eu știu mai bine ce trebuie făcut, spuse tăios. Tu ești încă foarte tânără. N-ai văzut destul din viață.
Andreea trase aer adânc în piept.
Apoi, pe neașteptate, zâmbi.
Numai că în zâmbetul acela nu mai rămăsese nimic din căldura de la începutul serii.
— Știți ce este, de fapt, cel mai grav? întrebă ea încet. Nici măcar felul în care vă purtați.
Își întoarse ochii spre Mihai.
— Cel mai grav este că pentru el toate astea sunt normale.
Mihai tresări ca și cum ar fi primit o palmă.
— Eu… eu doar am vrut să fie bine pentru toată lumea…
— Pentru toată lumea? repetă Andreea. Sau pentru voi doi?
Nimeni nu răspunse.
Și răspunsul tocmai acela era.
Andreea încuviință încet, ca și când ar fi primit ultima confirmare de care avusese nevoie.
— Atunci măcar să fim sinceri, spuse ea. Voi ați luat deja hotărârile fără mine.
Făcu o pauză.
— Înseamnă că puteți continua să le luați tot fără mine.
Elena încruntă sprâncenele. Pentru o clipă nu pricepu ce voia să spună.
Mihai, în schimb, înțelese.
— Andreea… ce vrei să spui?
Ea îl privi îndelung.
Atât de mult, încât el păru să se micșoreze sub acea privire.
Nu mai exista îndoială în ochii ei. Doar o hotărâre deja luată.
Andreea nu se grăbi să răspundă. Stătea în fața lor de parcă le-ar mai fi oferit câteva secunde. Nu pentru explicații și nici pentru scuze, ci pentru a înțelege măcar ce făcuseră.
Dar încăperea rămase mută.
Aceeași tăcere apăsătoare. Goală.
— Vreau să spun, rosti ea în cele din urmă, că de acum înainte veți continua fără mine.
Mihai făcu un pas spre ea.
— Stai puțin… vorbești serios? Pentru o singură discuție?
Andreea își înclină ușor capul, ca și când ar fi vrut să se asigure că auzise corect.
— Pentru una singură? Nu, Mihai. Nu din cauza unei singure discuții.
Se apropie de fereastră și trase puțin perdeaua. Jos, luminile orașului sclipeau nepăsătoare în întunericul serii. În acel moment, tot ce se petrecea în cameră i se păru la fel de îndepărtat.
— Din cauza tuturor acelor lucruri mici pe care tu le-ai numit mereu „nimic grav”, continuă ea. Din cauza momentelor în care ai tăcut atunci când trebuia să vorbești. Din cauza situațiilor în care ai fost de acord înainte să te gândești. Din cauza fiecărei dăți când, în loc să ne alegi pe noi, ai ales varianta cea mai comodă pentru tine.
Mihai scoase un râs scurt și nervos.
— Exagerezi totul.
— Nu, îl întrerupse ea cu blândețe. Doar că eu am încetat, în sfârșit, să micșorez totul ca să nu pară atât de grav.
Cuvintele ei tăiară parcă ultimele fire care îi mai țineau împreună.
Elena pufni disprețuitor.
— Foarte bine! aruncă ea. Crezi că băiatul meu o să se prăpădească fără tine? O să stea femeile la rând pentru el!
Andreea îi întâlni calm privirea.
— Poate, răspunse ea. Dar problema nu este dacă se va descurca fără mine.
Își întoarse privirea spre Mihai.
— Problema este în ce fel de om se transformă atunci când este lângă dumneavoastră.
Replica îl lovi mai precis decât orice acuzație.
— Destul! strigă Mihai, ridicând pentru prima dată cu adevărat vocea. Mă obligi să aleg!
Andreea zâmbi foarte puțin.
— Nu, Mihai. Tu ai ales deja.
Tăcerea reveni.
Și de data aceasta nu mai lăsa nicio urmă de speranță. Drumul înapoi dispăruse.
Mihai deschise gura, ca și cum ar fi vrut să spună ceva important. Poate pentru prima dată în acea seară ar fi găsit cuvintele potrivite.
Numai că era prea târziu.