Multă vreme am lăsat fiecare vorbă răutăcioasă să treacă pe lângă mine. Îmi spuneam că nu merită să mă consum, că sunt obosită și probabil iau lucrurile prea personal. Privind acum în urmă, înțeleg că ar fi trebuit să-mi dau seama: oricât de răbdător ar fi un om, vine o zi în care nu mai poate înghiți nimic.
Ceasul din camera copiilor lumina albastru ora cinci dimineața, iar Ilinca, în sfârșit liniștită, dormea cu obrazul lipit de umărul meu. Mă legănam încet în fotoliul vechi, ros pe brațe, același în care îl alăptasem pe Matei cu trei ani înainte. În curând, alarma telefonului avea să-mi amintească faptul că trebuia să folosesc pompa de sân înainte să apuc să intru la duș.
Din hol s-a auzit un glas mic și somnoros.
— Mami? Acum e dimineață adevărată sau tot dimineață de noapte?
— E dimineața aceea în care trebuie să vorbim încet, puiule, i-am șoptit. Du-te și urcă-te lângă tati. Vin și eu imediat.
Am continuat să mă legăn, sperând că poate Ilinca va mai dormi puțin.
— Tati sforăie.
— Știu, dragule. La asta se pricepe foarte bine.
Am auzit tălpile mici lipăind pe parchet, apoi o bufnitură înfundată și, după aceea, liniște. Am închis ochii pentru exact câteva secunde. Ilinca a sughițat și s-a trezit din nou.
La șapte eram deja în bucătărie. Pompa de sân funcționa sub sacoul pe care urma să-l port la serviciu, cu o mână amestecam terciul de ovăz, iar pe blatul de lângă mine laptopul era deschis la prezentarea de marketing pentru întâlnirea de la nouă.
„La asta se pricepe foarte bine.”
Mă întorsesem la serviciu la numai câteva săptămâni după nașterea Ilincăi. Nu pentru că așa îmi imaginasem perioada de după naștere, ci pentru că Radu, soțul meu, fusese concediat în timpul unei noi restructurări a companiei.
A intrat în bucătărie târșâindu-și papucii. Părul îi stătea în toate direcțiile, iar telefonul nu-i lipsea din mână.
— Ai făcut cafeaua?
— Va trebui să ți-o faci singur, i-am răspuns.
— Noapte grea?
— S-a trezit la două, la patru și la cinci.
„Va trebui să ți-o faci singur.”
Radu a mormăit ceva fără să-și ridice privirea din ecran. Când a observat că mă uit spre el, a întors discret telefonul în cealaltă direcție.
Probabil urmărea rezumatele meciurilor.
Sau anunțurile de angajare.
Am ales să cred în a doua variantă. Nu mai aveam energie să-mi imaginez altceva.
— A trecut ieri Ioana pe la noi, am spus, încercând să par veselă. A adus o tavă de musaca și mi-a zis că arăt terminată. Dar a spus-o frumos, știi? Ca și cum chiar i-ar păsa.
Încă voiam să cred ce era mai convenabil.
— Da, Ioana știe să fie atentă.
— Mihai are noroc cu ea.
— Mda, a murmurat Radu, continuând să deruleze pe telefon.
Când am trecut prin hol să caut încălțările lui Matei, mi-am prins reflexia în oglindă.
Hanorac pătat. Părul strâns într-o coadă făcută cu o zi înainte. Cearcăne peste care nici nu mai încercam să pun ceva.
Existase cândva o femeie care purta pantofi cu toc la cina de vineri și își dădea cu ruj chiar și dacă ieșea doar până la magazinul din colț. Poate că femeia aceea încă exista undeva în mine.
Doar că, probabil, dormea.
„Mihai are noroc cu ea.”
Am dus copiii la grădiniță, am ajuns la întâlnire cu aproximativ treizeci de secunde înainte să înceapă și mi-am repetat pentru a nu știu câta oară ceea ce îmi spuneam de săptămâni întregi.
Eu îl susțineam pe Radu cât timp trecea printr-o perioadă dificilă.
După aceea urma să vină și rândul meu să mă sprijin puțin pe el.
Așa funcționează o căsnicie. Cel puțin așa credeam.
În seara aceea, după ce am reușit în sfârșit să culc ambii copii, m-am prăbușit pe canapea lângă soțul meu. Se uita la televizor.
Așa funcționează o căsnicie.
— A fost o zi interminabilă, am spus.
— Și pentru mine. M-am ocupat de treaba cu serviciul.
— Ai găsit ceva?
— Merge greu, a răspuns el. Auzi, iubito, nu vreau să sune urât, dar, după ce se mai liniștesc lucrurile, poate ar trebui să te gândești serios să mergi din nou la sală. În ultima vreme te-ai îngrășat destul de mult.
M-am întors încet spre el.
— Poftim?
— Spun doar că Ioanei pare să-i fie ușor. Merge la cursuri, face mișcare… Poate ți-ar prinde bine și ție.
Ioana era noua soție a fratelui lui Radu, Mihai, și, implicit, noua mea cumnată.
Am râs.
Nu pentru că mi se părea amuzant.
Am râs fiindcă alternativa era să încep să plâng în perna decorativă care încă mai păstra un miros vag de lapte regurgitat de bebeluș.
Eram zdrobită între serviciu, nopți fără somn, un bebeluș, un copil de trei ani și dezordinea fără sfârșit care vine la pachet cu doi copii mici. În orice clipă exista ceva de spălat, de strâns, de încălzit, de gătit ori de pus la loc.
În programul acela nebunesc, eu dispărusem încet de pe lista propriilor priorități.
Aproape uitasem cum era să merg la sală.
Uitase-m cum era să-mi fac machiajul fără să țin simultan un copil în brațe.
Nu mai purtasem tocuri de mult și nici nu-mi aminteam când îmbrăcasem ultima dată o rochie doar pentru că îmi plăcea.
Pur și simplu nu mai aveam timp.
— Radu, de trei ani nici măcar la baie nu pot merge singură.