Andrei și-a aruncat neliniștit privirea spre ceas imediat ce a coborât din taxi în fața aeroportului. Mai erau mai puțin de patruzeci de minute până la închiderea check-inului, așa că nu-și putea permite să piardă nici măcar câteva clipe. Ținea geanta de voiaj într-o mână, iar cu cealaltă verifica telefonul, așteptând un mesaj de la colegii care ajunseseră deja la Cluj-Napoca. Deplasarea aceea de serviciu era extrem de importantă, iar dacă pierdea avionul putea compromite luni întregi de muncă.
A pornit în pas grăbit către terminal, aproape fără să mai audă claxoanele, vocile oamenilor și vuietul neîntrerupt al mulțimii. Tocmai atunci, la câteva zeci de metri de el, o femeie traversa repede strada. Andrei a încetinit brusc. Pentru o clipă, inima parcă i s-a oprit. Silueta aceea îi era mult prea cunoscută.
Femeia semăna izbitor cu soția lui, Ioana.
Andrei a rămas nemișcat câteva secunde, încercând să-și convingă mintea că se înșela.
Chiar în dimineața aceea, Ioana îl sunase din satul în care locuia mama ei. Îi spusese că starea femeii se înrăutățise peste noapte și că trebuia să rămână aproape permanent lângă patul ei. Îl rugase să nu-și facă griji și îi promisese că, dacă lucrurile aveau să se stabilizeze, se va întoarce acasă peste câteva zile.
Numai că acum Ioana nu era în sat.
Era aici, lângă aeroport.
Și, mai straniu decât atât, nu arăta deloc ca o femeie care petrecuse ultimele zile îngrijind o mamă grav bolnavă. Purta un palton deschis la culoare, elegant, părul îi era aranjat cu grijă, iar de braț îi atârna o geantă mică și scumpă. Avea o înfățișare îngrijită, calmă, aproape impecabilă. Nimic din felul în care mergea sau privea în jur nu sugera oboseala și spaima despre care îi vorbise la telefon.
Andrei și-a deschis gura ca s-o strige.
Dar nu a făcut-o.
Un instinct greu de explicat l-a făcut să se retragă și să se ascundă după o coloană lată de lângă intrarea în terminal.
Gândurile îi alergau haotic.
Poate că totuși greșea. Bucureștiul era plin de oameni. Nu era imposibil să existe o femeie care să semene aproape perfect cu Ioana.
În clipa următoare însă, femeia s-a întors ușor din profil.
Andrei n-a mai avut nicio îndoială.
Era soția lui.
Ioana s-a uitat de câteva ori la ceas, apoi și-a plimbat privirea atent peste mașinile care veneau și plecau, de parcă aștepta pe cineva.
Neliniștea lui Andrei s-a transformat într-un nod dur în piept.
Și-a amintit conversația de dimineață. Vocea Ioanei fusese obosită, joasă, apăsată. Îi povestise că mama ei abia se mai ridica din pat și că îi era teamă s-o lase singură chiar și câteva minute.
Acum, fiecare dintre acele cuvinte îi revenea în minte cu un alt înțeles.
Ca o minciună pregătită dinainte.
Andrei știa foarte bine că, dacă mai rămânea acolo, avea toate șansele să piardă avionul. Anularea deplasării în ultimul moment era aproape imposibilă, iar prezența lui la întâlnirea de afaceri fusese cerută în mod expres.
Rațiunea îi spunea să intre în terminal.
Trupul însă refuza să se miște.
Nu putea să-și desprindă ochii de Ioana.
De ce îl mințise?
De ce venise în oraș?
Și, mai ales, pe cine aștepta?
După câteva minute, lângă trotuar a oprit o mașină neagră cu geamuri fumurii. Era un automobil scump, iar Andrei era sigur că nu-l mai văzuse niciodată.
Ioana s-a îndreptat imediat spre portiera din dreapta.
Șoferul a coborât puțin geamul și i-a spus ceva zâmbind. Ea i-a răspuns firesc, fără ezitare, ca și când cei doi se cunoșteau de mult.
Apoi a deschis portiera și s-a urcat.
Andrei a simțit cum i se strânge pieptul.
A scos repede telefonul și a reușit să fotografieze mașina. A încercat să vadă mai bine chipul celui aflat la volan, dar geamul s-a ridicat imediat.
Automobilul negru s-a pus încet în mișcare.
În acea clipă, avionul, întâlnirea, colegii și toate lunile de muncă au devenit secundare.
Andrei a privit mașina îndepărtându-se și a înțeles că, dacă o lăsa pe Ioana să plece, s-ar fi putut să nu afle niciodată de ce îl mințise.
A strâns mânerul genții, s-a întors brusc și a fugit către stația de taxiuri.
Indiferent de consecințe, avea să-i urmărească.
A oprit primul taxi liber, s-a aruncat pe bancheta din spate și i-a arătat șoferului mașina neagră, încă vizibilă printre celelalte automobile.
Taximetristul l-a privit surprins pe pasagerul agitat, dar nu i-a pus nicio întrebare. A accelerat și s-a strecurat cu grijă în trafic.
Andrei nu-și lua ochii de la mașină.
Se temea s-o piardă printre zecile de autoturisme asemănătoare.
Fiecare semafor îi punea nervii la încercare. Când lumina devenea roșie, pulsul îi creștea. Își imagina că automobilul avea să dispară după următoarea intersecție și că toate răspunsurile aveau să se piardă odată cu el.
După aproximativ douăzeci de minute, mașina a virat către o zonă industrială de la marginea orașului.
Străzile deveniseră aproape pustii.
De-a lungul lor se înșirau hale vechi din cărămidă, depozite părăsite, garduri ruginite și curți năpădite de buruieni. Totul avea aerul unui loc din care viața se retrăsese cu ani în urmă.