Mă numesc Sorin. Am cincizeci și cinci de ani și aproape toată viața mi-am câștigat pâinea reparând lucrurile stricate prin casele altora. Numai că, la un moment dat, am înțeles că propria viață nu poate fi reparată cu nicio cheie, niciun ciocan și nicio trusă de scule.
Cu șase luni în urmă, casa noastră fusese distrusă de un incendiu. Instalația electrică veche făcuse un scurtcircuit, iar în numai câteva ore focul transformase în cenușă tot ce eu și soția mea construiserăm timp de treizeci de ani. După incendiu aproape că nu ne mai rămăsese nimic și, pentru o vreme, am fost nevoiți să ne mutăm în casa socrilor fiicei noastre.
Tatăl ginerelui meu, Vasile Ionescu, ne lăsase să stăm în locuința lui spațioasă, însă încă din primele zile avusese grijă să ne arate cine era stăpân acolo. Eu nu fusesem niciodată omul care să trăiască pe cheltuiala altcuiva, așa că încercam să-mi plătesc șederea prin muncă. Am refăcut sistemul de încălzire, am reparat instalațiile sanitare, am montat o centrală nouă, am verificat țevile vechi și am schimbat caloriferele. Munceam conștiincios și, de multe ori, cumpăram materialele din banii mei.
Vasile primea însă toate acestea ca pe ceva firesc și, ori de câte ori avea ocazia, ne amintea că locuiam în casa lui și că aveam totul la dispoziție datorită lui. Eu tăceam. Tăceam pentru Elena, soția mea, și pentru fiica noastră.
Cel mai mult mă durea sufletul pentru Ioana. Nu mi se plânsese niciodată direct, dar privirea ei și felul în care tresărea la fiecare strigăt mai ascuțit îmi spuseseră de mult că în căsnicia ei se întâmpla ceva rău. Soțul ei, Cătălin, trăia în mare parte din banii tatălui său, iar când bea devenea deosebit de agresiv. Nu cu oamenii care i-ar fi putut răspunde, ci cu cei pe care îi considera mai slabi.
Observasem multe, însă până în ultima clipă refuzasem să cred că lucrurile ar fi putut ajunge atât de departe.
În ultimele luni eram aproape permanent plecat la lucrări. Munceam fără zile libere și strângeam bani pentru a putea ridica din nou o casă a noastră. În ziua aceea terminasem mai devreme decât mă așteptam și am decis să mă întorc cu o zi înainte, fără să anunț pe nimeni. Voiam să le fac o surpriză. În buzunarul interior al gecii aveam cardul pe care se aflau banii câștigați în frig, după nopți nedormite și zile în care degetele îmi erau crăpate până la sânge.
Pe tot drumul mă gândeam cum aveam să ne așezăm seara împreună la masă și să vorbim despre primăvară, despre momentul în care urma să începem din nou construcția și despre viața noastră de după incendiu.
Când taxiul a intrat pe strada cunoscută, l-am rugat pe șofer să mă lase puțin înainte de poartă. Mi-am luat geanta cu scule și am continuat pe jos. Ferestrele casei răspândeau o lumină galbenă și caldă, iar simpla vedere a acelui luminiș îmi adusese pentru câteva clipe liniște.
Poarta era deschisă. Am intrat în curte, am urcat treptele și tocmai mă pregăteam să deschid ușa cât mai încet, când din interior am auzit un sunet ciudat și înăbușit. Nu era televizorul. Nu era nici o conversație obișnuită. Era ceva care mi-a înghețat sângele.
Am pășit în hol și m-a izbit imediat mirosul greu de alcool, amestecat cu o senzație apăsătoare de teamă. Acum auzeam limpede răgetele lui Cătălin și vocea Elenei, spartă de frică.
El urla că toți cei din casă trăiesc pe banii altora, că nu valorăm nimic și că trebuie să facem numai ceea ce ni se poruncește.
Fără să spun vreun cuvânt, am pus geanta cu scule lângă perete și am străbătut coridorul din câțiva pași mari.
Ioana era ghemuită lângă perete. Bluza îi fusese ruptă la umăr, iar rimelul întins îi cobora în dâre negre pe obrajii plini de lacrimi. Cătălin stătea deasupra ei cu mâna ridicată. Lângă el, Elena era în genunchi și, agățându-se cu disperare de pantalonul lui, repeta cu voce tremurată:
— Ajunge… te rog, oprește-te…
O clipă mai târziu, Cătălin a prins-o pe fiica mea de încheietură și a tras-o violent spre el, târând-o pe podea de parcă în fața lui n-ar fi fost o ființă omenească, ci un lucru fără nicio valoare.
În secunda aceea am înțeles că mai era nevoie de foarte puțin pentru ca noaptea aceea să se termine într-un mod din care să nu mai existe cale de întoarcere.
Nici măcar n-am realizat cum am ajuns lângă el. Îmi amintesc doar că degetele mi s-au încleștat pe umărul lui Cătălin atât de tare, încât a scos un strigăt. S-a întors brusc, iar în clipa următoare avea deja fața lipită de perete. Nu l-am lovit cu pumnul. L-am apucat de guler și l-am obligat să înțeleagă unde se termina puterea pe care își închipuia că o are. Acolo, lângă plintă, printre cioburile vazei pe care Elena o păstrase cu atâta grijă.
— Ascultă-mă bine, i-am spus foarte încet, iar vocea mea îmi suna străină. Dacă mai îndrăznești vreodată să ridici mâna la fiica mea, urmările vor fi unele pe care le vei ține minte toată viața. Nici alcoolul, nici banii tatălui tău nu te vor salva. Ai înțeles?