Cătălin murmura ceva de neînțeles în timp ce aluneca încet pe lângă perete. Pentru prima dată, în locul obrăzniciei lui obișnuite, am văzut în ochii lui frică adevărată. O frică simplă, instinctivă.
Elena rămăsese în genunchi, dar acum nu se mai uita la el. Se uita la mine. Nu mă mai implora. Aveam impresia că, după foarte multă vreme, își amintea din nou ce fel de om fusesem înainte ca incendiul și toate lunile de după el să ne schimbe viața.
Ioana tremura din tot corpul. I-am dat drumul lui Cătălin, m-am apropiat de fiica mea și am ridicat-o cu grijă de pe podea, exact așa cum o ridicam când era mică și cădea de pe bicicletă, julindu-și genunchii.
Și-a lipit fața de pieptul meu și atunci a început, în sfârșit, să plângă cu adevărat. Tare, fără să mai încerce să-și ascundă lacrimile.
— Tată, a reușit să spună printre suspine, mi-a fost frică atât de mult timp să-ți povestesc…
— Nu trebuie să-mi spui nimic acum, i-am răspuns, simțind cum mi se strânge gâtul. Nu mai trebuie să-ți fie frică. Sunt aici.
În spatele nostru, o ușă s-a deschis brusc.
În prag a apărut Vasile Ionescu. Era alb la față, însă, în mod ciudat, nu părea deloc surprins. Privirea lui s-a dus spre fiul său, apoi spre noi, și atunci am văzut în ochii lui nu nedumerire, ci rușine.
Știa.
Știuse tot timpul și alesese să tacă, fiindcă pentru el, în casa lui, existau numai regulile lui.
Dar tocmai aici se înșelase.
O casă adevărată nu înseamnă ziduri, cărămizi și nici măcar cenușa prin care eu scormonisem cu mâinile după incendiu. Casa este locul în care nimeni nu are dreptul să-i facă rău copilului tău cât timp tu încă poți să te ridici și să-i stai alături.
Am prins-o pe Ioana de mână, apoi am ajutat-o pe Elena să se ridice. După aceea m-am uitat direct la Vasile și i-am spus:
— Plecăm. Astăzi. Am destui bani și pentru chirie, și pentru a începe totul de la zero. Iar fiul tău ar face bine să se bucure că, în clipa asta, mă gândesc în primul rând la familia mea. Pentru ceea ce a făcut, lucrurile nu se vor opri însă în camera asta.
Vasile nu mi-a răspuns.
Cătălin stătea lângă perete și își ținea o mână la față. Nici măcar nu m-am mai uitat spre el. Mi-am scos soția și fiica din casă, am traversat curtea împreună și am ieșit pe strada rece.
Acolo le-am îmbrățișat pe amândouă și am spus încet:
— S-a terminat. De acum sunteți cu mine.
În aceeași seară am găsit un apartament mic, aflat nu departe de gară. Am ajutat-o pe Ioana să se întindă și să se liniștească puțin, apoi am stat mult timp în bucătăria mică împreună cu Elena.
Încă tremura. Își încălzea mâinile pe o cană cu ceai și mă privea de parcă tocmai ieșisem în fața ei din același incendiu care ne distrusese casa.
Am scos cardul din buzunarul interior al gecii și l-am așezat pe masă.
— Avem destul aici, i-am spus. Începem din nou. Numai că de data asta nu vom începe cu o casă. Mai întâi ne reconstruim viața.
Elena a izbucnit în plâns.
Dar, pentru prima dată în ziua aceea îngrozitoare, nu mai erau lacrimi de durere sau de frică. Erau lacrimi de ușurare.
În dimineața următoare am mers împreună cu Ioana la poliție, pentru ca ceea ce se întâmplase să fie consemnat și pentru a povesti tot ce se petrecuse în acea casă.
După aceea am luat o hotărâre definitivă: Ioana avea să rămână cu noi, iar eu nu aveam să mai calc niciodată într-un loc în care demnitatea unui om ajunsese să valoreze mai puțin decât cablurile vechi care, cu șase luni înainte, ne distruseseră propria casă.
Acum nu mai muncesc doar pentru bani.
Încerc să repar ceva mult mai valoros decât orice zid, calorifer sau conductă. Dacă înainte uneltele mele erau cheile și ciocanul, astăzi știu că uneori cea mai importantă unealtă este hotărârea de a-i apăra la timp pe cei pe care îi iubești.
Un incendiu îți poate lua acoperișul de deasupra capului.
Îți poate transforma în cenușă tot ce ai adunat o viață.
Dar nu-mi poate lua dreptul de a rămâne lângă oamenii pe care îi iubesc.
Și dacă într-o zi va trebui iar să aleg între o tăcere comodă și adevăr, voi alege din nou adevărul.
Chiar dacă pentru el va trebui să plătesc cu mâinile crăpate până la sânge.